Are vreun viitor biblioteca în România?

29 martie 2008   Tema săptămînii

Mi-ar plăcea să spun că bibliotecile din România vor avea un viitor similar cu cel al bibliotecilor din celelalte ţări membre ale Uniunii Europene. Despre viitorul acestor instituţii, despre schimbările care trebuie să aibă loc în cadrul lor se vorbeşte foarte mult, se alocă resurse substanţiale, au loc întîlniri profesionale, iar discutarea acestor schimbări face parte din pregătirea viitorilor bibliotecari. Din păcate însă, pentru a ajunge la nivelul bibliotecilor europene nu sînt suficienţi banii europeni, care pot fi cheltuiţi pentru îmbunătăţirea serviciilor, aşa cum se speră. Situaţia prezentă a sistemului bibliotecilor, a pregătirii profesionale şi viziunea care va ghida alocarea resurselor europene vor determina viitorul bibliotecilor din România. Istoria bibliotecilor noastre publice este similară, pînă la un punct, cu aceea a bibliotecilor din majoritatea ţărilor europene. Ea începe odată cu crearea bibliotecilor în cadrul mănăstirilor, continuă cu apariţia bibliotecilor şcolare şi înfiinţarea Bibliotecii Naţionale şi a reţelei de biblioteci publice. Bibliotecile au jucat un rol crucial în lupta pentru identitate naţională şi pentru educarea populaţiei. De aceea ele s-au bucurat de la bun început de susţinere din partea intelectualilor. La vremea lor, Nicolae Creţulescu, Spiru Haret, Nicolae Iorga au promulgat legi care au susţinut clar dezvoltarea bibliotecilor. Fundaţia Regală "Principele Carol" a investit în crearea căminelor culturale care aveau ca parte importantă biblioteci publice. Ideile călăuzitoare pentru munca culturală la sate ale lui Dimitrie Gusti prezintă o viziune modernă asupra culturii. Cultura - susţine el - trebuie văzută ca "facultatea cîştigată pentru a da omului posibilitatea şdeţ a se regăsi pe el însuşi în realitatea în care trăieşte". "Munca culturală nu poate năzui să împartă tuturor o aceeaşşiţ cultură, ci de a da putinţa fiecăruia a desfăşura o cultură proprie ş...ţ." Realităţile acelor vremuri nu susţin aceste citate; aplicate însă la societatea informaţională pe care vrem să o construim astăzi, ele capătă semnificaţii care merită luate în seamă. Perioada comunistă a fost la fel de neagră pentru biblioteci ca pentru întreaga societate. Cît de mult s-au modificat rolurile bibliotecii în societate, ce au însemnat cenzura şi propaganda în biblioteci, în ce fel a afectat desfiinţarea specializării biblioteconomice, din cadrul universităţilor, profesia de bibliotecar sînt întrebări care încet, poate prea încet, încep să capete răspunsuri. Un lucru cert este însă că, în această perioadă, izolarea bibliotecilor noastre a condus la ratarea unei mari schimbări care a avut loc în viaţa culturală europeană. Pentru Europa de Vest, anii ’60 au însemnat transferarea accentului de la cultura monolit elitistă la cultura populară. Acest transfer nu a însemnat doar dezvoltarea unei industrii culturale, ci şi sublinierea, încurajarea practicilor culturale ale oamenilor de rînd... intuiţia lui Gusti a fost bună, dar, din păcate pentru noi, nu a mai apucat să fie implementată. Bibliotecile publice ale Europei de Vest s-au adaptat la această schimbare. Au pus cetăţeanul şi nevoile lui culturale înaintea nevoilor unei elite intelectuale. Astfel au descoperit că biblioteca poate şi trebuie să îi ajute pe oameni, indiferent de cît de (ne)educaţi sînt, să îi asiste în găsirea şi accesarea informaţiei de care au nevoie. Bibliotecarul care oferă referinţe, catalogul colectiv, împrumutul inter-bibliotecar, folosirea bibliotecii ca loc de întîlnire şi de dezbatere pentru cei din comunitate sînt concepte care s-au dezvoltat de la sine în Vest, dar care au ajuns cu greu în România. Ele nu sînt nici astăzi pe deplin înţelese şi asumate de către bibliotecarii noştri. Tranziţia grea care a urmat nu a ocolit nici bibliotecile. Pentru a le ajuta (!), s-a încercat descentralizarea sistemului bibliotecilor publice. Din nefericire, nu s-a considerat suficient de importantă încurajarea financiară a administraţiilor locale pentru ca acestea să îşi susţină efectiv bibliotecile. Trebuie subliniat aici şi faptul că nici intelectualitatea care în mod tradiţional era servită de biblioteci nu le-a sărit în ajutor. Au existat şi mai există încă situaţii în care primăria hotărăşte să mute biblioteca dintr-o clădire în alta, de obicei una în care condiţiile sînt mai proaste. De multe ori, primăriile au decis să interpreteze legea în defavoarea bibliotecarilor cînd venea vorba de plata salariilor, iar biblioteca este prima sacrificată atunci cînd este conceput bugetul local. O altă neşansă pentru bibliotecile noastre a fost faptul că, spre deosebire de alte ţări precum Ungaria, Cehia, Republica Moldova, Fundaţia Soros pentru o Societate Deschisă nu a considerat potrivit să investească în România în activităţi culturale şi educaţionale (după cum mi-a comunicat PR-ul Fundaţiei) şi să susţină astfel dezvoltarea bibliotecilor. Ideea că bibliotecile româneşti nu pot juca un rol în procesul de învăţare şi de menţinere a democraţiei, asemenea bibliotecilor din celelalte ţări foste comuniste în care Fundaţia Soros s-a implicat, a însemnat o pierdere nu doar pentru biblioteci, ci şi pentru societate. Democraţia presupune şi existenţa unui spaţiu fizic public de întîlnire şi discuţii pentru membrii comunităţilor (atît de analizata public sphere). ONG-urile nu au la dispoziţie acest spaţiu pe care bibliotecile, mai ales în comunităţile mici, ar fi putut să-l ofere. Acest dezinteres faţă de bibliotecile noastre a condus la situaţia mai puţin obişnuită în care bibliotecarii din România susţin că "mai avem mult pînă să ajungem la nivelul bibliotecilor din Republica Moldova". Viitorul bibliotecilor depinde de modul în care ele vor reuşi să se adapteze la schimbările pe care societatea, în totalitatea ei, le suferă în procesul de transformare în societate postindustrială. În politicile şi legislaţia bibliotecilor din UE prezentate de Giuseppe Vittiello, bibliotecile sînt definite ca instituţii hibrid: o treime culturale, o treime educaţionale, o treime informaţionale şi, împreună cu centrele de informare, sînt pe deplin integrate în crearea infrastructurii informaţionale naţionale. Dacă privim situaţia acestor instituţii la noi, imaginea e alta. Societatea informaţională a devenit, mai de voia, mai de nevoia UE, o prioritate a Guvernului României, iar pricipala componentă a ei, în care se fac investiţii de către Ministerul Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei, este infrastructura fizică informaţională. Ea se referă, de exemplu, la dezvoltarea pieţei IT, la reducerea "decalajului digital" dintre urban şi rural, prin dotarea unor sate cu calculatoare şi conectarea lor la Internet. Despre modul în care populaţia va putea participa în mod activ la această societate informaţională nu se vorbeşte însă. Cum vor folosi românii noile tehnologii, ca să se exprime, în procesul de învăţare continuă, în exercitarea şi apărarea propriilor drepturi, nu pare a merita o investigare sau o investiţie mai serioasă. Se presupune, ca de atîtea ori, că nevoia îi va învăţa pe oameni. Dar oare chiar există la noi o nevoie care să îi convingă pe oameni să participe la e-guvernare, de exemplu, cînd ei nu ajung nici măcar la secţiile de votare? Bibliotecile ar trebui şi ar putea să ajute la alfabetizarea informaţională a populaţiei. Din păcate însă, ele sînt prinse între cel puţin două cercuri vicioase. Primul se formează pornind de la presupunerea că bibliotecile reprezintă o parte importantă a societăţii informaţionale. Toate finanţările externe care se referă la susţinerea acestei noi societăţi consideră subînţeles acest lucru. Cînd banii ajung însă în România, factorii de decizie nu consideră bibliotecile potrivite pentru astfel de misiuni, aşa că investesc în centre de documentare şi informare, pe care le construiesc de la zero, dar care nu au profesionişti şi nu au reţeaua formată. Pe de altă parte, administraţia română este prea săracă pentru a susţine financiar reţeaua existentă de biblioteci, aşa că speră să primească ajutor din partea Uniunii Europene... Cel de-al doilea cerc vicios, poate mai periculos decît primul, se manifestă la nivel local. Bibliotecile încearcă să satisfacă cerinţele publicului cu toate mijloacele pe care le au la dispoziţie. Publicul care foloseşte biblioteca s-a obişnuit însă de atîta amar de timp cu oferta ei limitată, ştie la ce să se aştepte, aşa că nici nu se gîndeşte că ar putea cere mai mult. Nefăcîndu-şi cunoscute nevoile informaţionale nou apărute (accesarea informaţiei online, a materialelor media, de exemplu), bibliotecarii nu le consideră importante. Prinşi la mijloc, fără nici o susţinere, fără o adecvare a pregătirii profesionale la timpurile în care trăim, bibliotecarii nu reuşesc să înţeleagă unde greşesc, care le e rolul, la ce să se aştepte în viitor. Manifeste ca acela semnat de Federaţia Internaţională a Asociaţiilor Bibliotecilor (IFLA) şi UNESCO în 1994 (!) par vise frumoase, dar care se referă la alte biblioteci... poate biblioteci româneşti ale viitorului. Claudia Şerbănuţă este masterand în Bibliologie şi Ştiinţa informării, Universitatea Illinois.

Mai multe