Arad™

19 martie 2019   Tema săptămînii

Copilărie. În Timișoara – iar cînd pomenești Timișoara într-un text despre Arad dai semnul că ecumenismele de pe-aici funcționează și pe rivalități și ironie, nu doar pe politețuri și bunăvoință, dar despre asta un banc la final. Așadar, în orașul de pe Bega, în cartierul numit Între vii – spre stupoarea copilului de atunci, care vedea clar cum cartierul e flancat de patru cimitire. Un cimitir ortodox, unul mixt, unul evreiesc și unul zis al săracilor, iar în rest nu foarte multă boltă cu vie prin curțile caselor. Crescut de un fel de bunică adoptivă, unguroaică și catolică, la a doua căsătorie – prima, cu un șvab din SS mort în prizonierat la ruși, a doua cu un oltean înalt și frumos. Și bunicul adoptiv e la a doua căsătorie, din prima i se născuse un copil care avea să devină episcop ortodox. Căsătoria cu olteanul cel frumos a salvat-o pe bunica adoptivă de la deportare, asta era singura amintire dramatică din comunism. De dinainte de război, își amintea o rimă cu Arad și Timișoara: Arad halad, Temesvár marad. Cu rima asta, maghiarii locului rezumau varianta maximalistă, care n-a fost să fie, a Diktatului: Aradul se duce, Timișoara rămîne. Au rămas, de fapt, amîndouă în Regat.

Pubertate. La Arad, coleg de generală cu Țocu – și o vară de prietenie intensă, vara lui The Final Countdown și Black Celebration, vara de dinaintea emigrării lui Țocu în Israel. Cu tată evreu și mamă sîrboaică, prietenul meu s-a tăiat împrejur cu doar cîteva zile înainte de plecare. Țineau toate sărbătorile, după toate calendarele, mama lui făcea prăjituri foarte bune, și mă invitau și la nocturnele de Filmski maraton – o variantă iugoslavă de HBO. Țocu avea televizor color și antenă bună, se vedeau nu doar ungurii, ci și sîrbii, fără purici. În chiar ziua plecării lui spre Țara Făgăduinței, ne-am luat amîndoi bătaie de la Miliția română pentru simularea unui furt de biciclete. A fost complicat și atunci să explicăm Miliției și părinților în ce consta simularea, e complicat și acum.

Adolescență. Arad, înainte de Revoluție. Un coleg de bancă, Robert K., maghiar evanghelic, fuge în ’89 cu familia în Ungaria. Cînd ne revedem, după mulți ani, mi o prezintă pe soția lui și spune rîzînd: ne-a cununat o preoteasă. Auzisem că aveți și voi, în Arad, așa ceva, la Biserica Roșie. Hai să verificăm. Tot o colegă de bancă: Karin S., șvăboaică, probabil catolică, încearcă și ea pe la final de comunism să fugă din țară cu părinții. Sînt toți prinși, bătuți, pedepsiți. De-abia pe la mijlocul anilor ’90, cu acte în regulă, emigrează în Germania. Karin ajunge în Irlanda de Nord, unde se mărită cu un fost soldat IRA.

Adolescență, după Revoluție. Fac o revistă cu doi colegi de liceu: un Vizental și o Unterweger. Scoatem cîteva numere, le vindem în liceu și pe stradă, ne umplem de bani. Dacă vrem să zburăm la București să-i luăm interviu regelui întors din exil și reîntors imediat la aeroport, ne urcăm pe avion, zburăm, ne cazăm la hotelul cel bun, mîncăm la restaurant. A ținut treaba pînă ne-a trimis ANAF-ul de pe atunci o somație să ne punem actele în regulă. Care acte? Nici măcar Vizental n-a mai avut chef să continue.

Tinerețe, fragedă tinerețe. Timișoara, din nou. Mă căsătoresc cu Cristina, fostă Venter, fata primarului PRM-ist al unei mari comune bănățene locuită odinioară de șvabi.

Încă tinerețe. Politice la Arad. Disciplina confesională a votului e testată cu succes în oraș. Prind mandate doi primari neoprotestanți. Unul al Convenției, celălalt PDSR. Primul, admirat pentru că venea cu bicicleta la birou, e poate fondatorul celui mai influent cult din Arad: biciclismul.

Maturitate, afaceri. O librărie numită Als ob. O editură, Hartmann. O agenție de comunicare în care sînt coleg cu un băiat din Secuime care pentru prima dată a rostit mai mult de două propoziții în românește atunci cînd a fost nevoit să reclame la Poliția Odorhei furtul unei biciclete. Cît am lucrat împreună, patru-cinci ani, eu l-am învățat pe el limba oficială, el pe mine Photoshop. Nici unul n-am învățat afaceri.

Midlife, cultură. Cu un regizor, Abrahamson, prin Arad, el vrea să viziteze sinagoga neologă. Sinagoga e ascunsă în curtea cam cenușie a unei clădiri în care a stat și Kafka vreo cîteva zile. Sinagoga e și ascunsă, și încuiată, dar îl găsim în curte pe însuși președintele comunității – care e bucuros de vizitatori străini. Dar nu are cheie, portarul e plecat. Poate revenim. Promitem că da. Pe domnul președinte al comunității îl cheamă Schlessinger. Îmi dau seama că schlessinger se spune în Arad la jaluzele.

Iar acum, bancul. Prima zi de armată, în dormitor, pifanii vor să se cunoască unii pe alții.

– Tu de unde ești?

– Din București.

– Aaa, și eu din București. Berceni. Tu de unde din București?

Pauză.

– Ei, nu chiar din București. Din Voluntari.

– Dar tu, tu de unde vii?

– Eu? Din Cluj.

O voce:

– Serios? Și eu, tot din Cluj. Din Mănăștur. Tu ce cartier?

– D-apu nu chiar propriu-zis din Cluj. Din Florești.

– Aha. Dar tu?

– Eu? Din Timișoara.

– Salutare, și eu din Timișoara. Eu din Freidorf. Tu?

Pauza cea mai lungă:

– Eh, nu chiar din Timișoara… din Arad. 

Adrian Viorescu este scriitor și traducător.

Foto: Ciprian Hord

Mai multe