Aproprierea necunoscutului
Am avut, mereu, o relație nefericită cu necunoscutul. Am fost, probabil, atît de mulțumită de lumea cunoscută din jurul meu, în special în perioada copilăriei, încît nu am simțit mare nevoie s o înlocuiesc cu altceva.
E adevărat, a venit un timp cînd nevoia de explorare a devenit importantă, cînd am simțit imboldul să călătoresc, să descopăr teritorii, oameni și mentalități noi. Mi-a plăcut, en passant, spectacolul altor lumi decît cele cu care eram obișnuită. Dar asta mai ales atunci cînd le vizionam împreună cu cineva, cu un partener într-ale descoperirilor. Cînd am testat lumile astea pe cont propriu, nu mi au mai plăcut tot atît și mi-am dorit să mă întorc acasă.
Odată revenită la cunoscutul cel de toate zilele, am început să explorez necunoscutul în alte feluri, nu neapărat geografic. Încercînd să înțeleg ce se întîmplă cu mine și ce presupune condiția mea omenească. Religia și spiritualitatea au avut (și au în continuare) aici un cuvînt de spus.
Pe un alt palier, se pune problema necunoscutului în știință. Unde, deși se descoperă tot mai multe în tot mai diverse domenii, rămîn mereu alte și alte necunoscute. Avansăm în atîtea, devenim mai deștepți și mai sănătoși, măcar ca potențial, dar totuși, rămînem mereu descoperiți. Granițele și intersecțiile științei se lărgesc miraculos și, odată cu ele, și cele ale necunoscutului care nu se lasă (încă?) abordat.
În viața de toate zilele, însă, observ la generațiile mult mai tinere din jurul meu (ai căror exponenți au avut o contribuție substanțială la Dosarul de față) că necunoscutul nu mai e, neapărat, un dușman. Se pare că nu mai e atît de valabilă interdicția din copilăria noastră deja desuetă, și anume de a nu vorbi cu necunoscuți pe stradă, și cu atît mai mult de a le deschide ușa (la propriu sau la figurat). Unii din reprezentanții generațiilor din anii ’90 și 2000 au alte concepții: pentru ei, a se întîlni cu necunoscuți găsiți pe aplicații de dating gen Tinder și Grindr sau pe rețelele de socializare nu pare a fi o problemă.
Ei au învățat să-și aproprieze necunoscutul și să nu se mai teamă de el. Poate că a contribuit și faptul că mulți dintre ei s-au desprins mult mai repede decît o făceam noi de mediul familial, plecînd la studii în străinătate și trezindu-se, destul de devreme, pe cont propriu. Au îmbrățișat necunoscutul în felul lor, au învățat să se bucure de el, dezvoltîndu-și, în același timp, niște antene de autoapărare.
Cu necunoscutul avem și noi, cei mai copți ca vîrstă, de-a face atunci cînd nu ne mai temem să ne închiriem o cameră prin AirBnB sau să călătorim cu BlablaCar. Exemplele de felul ăsta pot continua. Ideea e că necunoscutul, măcar cel mic, a pătruns, după mine, mai mult decît altădată în viețile noastre. Și e mai acceptat decît era cîndva. Avînd cel puțin meritul de a aduce vieților noastre un pic de mister și de imprevizibil.
Ilustraţie de Ion BARBU