„Apoi dă ce să nu strig: sînt obidit!” - despre obidă, stenahorie şi alte scîrbe

14 septembrie 2021 Tema săptămînii

Resemnarea, obida, întristarea, deznădejdea se regăsesc cu „îndestulare” printre paginile de arhive, oglindind trăirile şi gîndurile oamenilor de altădată. N-aş şti însă să spun dacă muntenii şi moldovenii, de la 1800, sînt mai obidiţi decît alţii, dacă oftează şi-i podidesc lacrimile mai abitir, dacă se supun vremurilor, aşteptînd mîntuirea şi traiul îndestulat din lumea de dincolo. Şcoala de la Annales a impus astfel de subiecte de cercetare sub umbrela „istoriei mentalităţilor”; recent, un nou curent istoriografic a încercat să promoveze o istorie a emoţiilor, care ar fi oferit ipoteze de lucru sau doar o altă interpretare a trăirilor umane. Istoriografia românească aşteaptă, încă resemnată, specialiştii care să scotocească cu răbdare printre documente şi manuscrise pentru oferi răspunsuri cu privire la capacitatea umană de a trece peste şi printre capcanele vieţii. Eu voi inventaria doar cîteva episoade alese aleatoriu din noianul de întristăciuni adunate de veacuri.

„Oh, amar şi vai de mine!”, oftează Ienăchiţă Văcărescu în binecunoscuta poezie „Amărîtă turturea”, aruncînd în fiecare vers deznădejdea singurătăţii. Nu-i bai, că trebuie să fi stropit fiecare minut de obidă cu pocale din cel mai bun vin, în timp ce lăutarii îi vor fi ţinut de urît în acorduri patetice şi oftaturi prelungi. Căderile în abisurile amărăciunii, fuga din faţa vieţii şi acceptarea durerii par însă doar jocuri retorice sau episoade trecătoare de care boierul, ca orice alt mare boier cu trecere la curtea domnească, se folosea pentru a savura nestatornicia vremurilor. Altminteri, boierul s-a mişcat cu abilitate şi răbdare printre imperii, servindu-şi patronii şi profitînd de protecţia împăraţilor sau sultanilor. Motive de amărăciune, de sastiseală, de scîrbă va fi avut, văzîndu-şi soţiile sau copiii cum se sting prin lungile pribegii impuse de războaiele din jur. Dar nu putea rămîne multă vreme „acufundat în multa întristare”, cum scria din exilul de pe insula Rodos (1789), căci trebuia să-şi salveze familia aflată la Nicopole, să-şi rînduiască averea şi mai ales să-şi ţeasă un nume.

Nicolae Văcărescu, născut şi crescut pe drumurile pribegiilor, moşteneşte înclinaţia pentru întristările patetice şi stenahoria sentimentală a tatălui său, dîndu-le o dimensiune universală. Lacrimile, amărăciunile, nenorocirile, trădările, tulburările sufleteşti, neputinţa sînt cuvinte obişnuite în corespondenţa dintre el şi nepotul său, Iancu Văcărescu, unul ascuns la „odihnă” în conacul de la Băneasa, celălalt plimbîndu-se agale pe potecile de munte în calitate de ispravnic de Dîmboviţa: „Ce faci, cum petreci? Eu n-am alt nimic, decît îmi măsor mormîntul în lung şi lat”’, scrie cu obidă Iancu din Văcăreşti (noiembrie 1814). Unchiul îi răspunde la fel de „încurajator”: „Mă-ntrebi ce fac? Şîz într-un unghiu de casă, uitîndu-mă şi privind vîrful nasului mieu cu ochii amîndoi, şi întocmai ca gîngăniile la vremea iernii, aşa sînt; nici din deget nu pociu mişca” (5 noiembrie 1814). Retras la Băneasa, Nicolae Văcărescu, fost mare căminar, acum mazil, are timp şi stare de spirit pentru a cădea în lamentări patetice în aşteptarea milei Domnului şi a unei noi slujbe, ceea ce nu se poate spune despre mai tînărul nepot, aflat într-o dregătorie importantă ce necesita dinamism şi mai ales prezenţă fizică. Dar Iancu Văcărescu, bîntuit de „îndoieli”, ros de „amestecăturile”, „intrigarisirile”, „nenorocirile” cauzate de neprieteni, pică în fandacsia stenahoriei. Nicolae încearcă să-l scoată din prăpastia resemnării, scriindu-i că nenorocirile sale sînt mici în comparaţie cu ale altora: „Îmbunează-te însuţi pe sine şi nu te mai plînge, cînd vezi că răul altora este mai mare”. Pentru ca mai apoi să-i atragă atenţia că umblă deja vorba prin tîrg că nu prea se ţine de slujbă: „Cercetaiu astăzi pă un prost, de dumneata, şi într-un cuvînt, fără dă leac ţirimonii, îmi spuse că nu sînt mulţămiţi dă dumneata p-aicii, pentru că dormi mult, pentru că pînă a te găti faci multe ceasuri, că nu vrei a scoate pricinile înnaintea dumitale şi, mai la urmă, că ţii pricinile cîte doao şi trei zile, fără a le cerceta”. Moştenirea Văcăreştilor apăsa enorm pe umerii urmaşilor: „Să cuvine p-aici să să auză acestea dă un ispravnic nou, şi mai ales de un Văcărescu?!”, îl dojenea retoric unchiul.

Dreptul la obidă, la resemnare, la tristeţe este ceea ce reclamă actorii arhivelor mele atunci cînd viaţa se învălmăşeşte cu toate ale ei. „Sînt obidit!”, strigă Nicolae Văcărescu. „Apoi, dă ce să nu strig: sînt obidit!”, subliniază încă o dată. Iar obida asta, a zilelor care se scurg fără noimă, o amestecă cu lucrurile pămînteşti, cu praşila de primăvară, grija copiilor, sîcîiala creditorilor, capriciile slugilor, fanteziile femeilor, bolile bătrîneţii, papucei pierduţi, stihuri răzleţe, muze făţarnice.

Dar, dacă obida şi stenahoria Văcăreştilor sînt trăiri scenice, colorat animate de arcuşul viorilor, deznădejdea se încuibează în sînul multor săraci prinşi între obligaţia de a-şi duce cu resemnare viaţa pînă la capăt şi mizeria cotidiană. În memoriile Elenei Hartulari, scîrba exprimă cel mai bine întristarea, amărăciunea şi necazurile de fiecare zi care copleşesc fiinţa umană pînă la saturaţie. „M-am pornit îndată ca o nebună de scîrbă”, scrie Elena Hartulari, descriind disperarea, durerea resimţită atunci cînd află că soţul ei, Iorgu, Iorgu cel care o înşelase ori de cîte ori a putut, Iorgu cel pentru care a răbdat sărăcie şi cazne, era bolnav la Iaşi şi reclama prezenţa ei. Or, scîrba (cu sensul de mîhnire, întristare, disperare) este o stare de spirit în care Elena s-a instalat chiar din ziua a doua a mariajului ei. Şi totuşi, întristările, mîhnirile, supărările n-o îndepărtează de Iorgu, ci o leagă şi mai zdravăn de el, urmîndu-l cu resemnare, iubindu-l „zulie” şi iertîndu-i toate cele aşa cum cereau canoanele vremii şi legile naturii. De-a lungul a 40 de ani şi 150 de pagini de memorii, Elena se „otrăveşte de supărare”, se „zbuciumă de deznădejde”, varsă „amari lacrimi” şi plînge şi iarăşi plînge „ca o nebună”, aşteptînd ca Iorgu să se îmbuneze şi să revină în patul conjugal, ca fiica să-i fie recunoscătoare pentru educaţia aleasă oferită sau ca fiii să aibă milă de bătrîneţile ei. „Vai de durerea în care eram, gîndind la aşa momente lovitoare pentru mine”, scrie la anul 1849. Iorgu s-a întors la ea pe patul de moarte, cînd avea nevoie de grija şi mila cuiva, copiii niciodată... Memoriile Elenei Hartulari, scrise între 1850 şi 1860, descriu minuţios vocabularul amărăciunii cotidiene. Şi nu pentru că „acel puternic au sortit-o la suferinţi amari şi costisitoare”, ci pentru ca odraslele nerecunoscătoare să ştie că acelaşi drum le era şi lor sortit. Devenită stăpîna unui imens patrimoniu, prin testamentul soţului, Elena s-a trezit atacată de propriii copii care, prin procese interminabile şi cheltuieli nesăbuite, au risipit munca chibzuită a unui tată „eczact” şi respectul datorat unei mame bătrîne. Pentru ei compune memoriile sale, justificînd cu lacrimi, suferinţe, scîrbe şi amărăciuni poziţia dobîndită. Revărsarea asta de deznădejde într-o moldovenească deseori „franţuzită” ne duce cu gîndul la Chiriţa lui Alecsandri, dar nu „riscarisim” să afirmăm că, deși teatrale, trăirile ei ar fi mai puţin reale.

Multe vorbe s-au adunat pentru a reitera neputinţa fiinţei umane în faţa destinului, fatalitatea inerentă a aţei care trage spre moarte atunci cînd ceasul a sunat. Dimitrie Cantemir scrie că tocmai această predestinare dă curaj moldovenilor să se arunce în luptă fără să se teamă, crezînd că „fiecărui om Dumnezeu îi hotărăşte ziua morţii; iar înaintea acesteia nimeni nu poate să moară sau să piară în război”. Dar, pînă la moarte, omul trebuie să „păţească“ exact ceea ce ursitoarele au ţesut pentru el, să tragă şi să ispăşească păcatele lumii. O spune Elena Hartulari, care „se sbuciumă, plîngînd zi şi noapte”, dar acceptă toate ale sorţii pentru că „ce-i e scris omului în frunte-i pus”.

Obida a cam dispărut astăzi şi termeni care mai de care mai sofisticaţi i-au luat locul; scîrba a căpătat valenţe mai puţin triste şi mai mult dezgustătoare. Stenahoria s-a pierdut pe drumul tulburărilor de tot felul, în timp ce resemnarea a rămas statornică în jocul cu destinul. Este oare românul mai pretenţios în resemnările sale? N-aş şti să spun. Dar ştiu că a căpătat dreptul de a striga în gura mare: „Sînt obidit!”.

Constanța Vintilă este cercetătoare la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“ al Academiei Române. Cea mai recentă carte publicată: Tinerețile unui ciocoiaș, Editura Humanitas, 2019.