Aplicarea legii ca exerciţiu de sinceritate

13 aprilie 2006   Tema săptămînii

Pentru orice popor, aplicarea legii este un exerciţiu de sinceritate. Faptul că Statul aplică legea înseamnă că, prin toate mijloacele, veghează la respectarea ei. Faptul că Cetăţeanul aplică legea înseamnă că, în orice moment, consimte la respectarea ei. Dar dorinţa sinceră de a pune legea în aplicare, atît prin forţa de coerciţie a Statului, cît şi prin asentimentul cetăţeanului, se manifestă cel mai bine la nivelul mentalităţilor. Cu alte cuvinte, oricît de bune ar fi legile şi oricîte gesturi lăudabile am face, ne trădează proverbele, zicătorile şi cimiliturile. Căci nu poate aplica riguros o lege, oricît de fericită, un popor care zice: Hoţul neprins e negustor cinstit. Nu vă faceţi iluzii, nu este aşa cum pare, o formă vulgară a prezumţiei de nevinovăţie, ci invers, o formă perversă a prezumţiei de hoţie. Dacă prezumţia de nevinovăţie este un îndemn la apărarea demnităţii (orice om e cinstit, pînă la proba contrară - cum spune principiul juridic), prezumţia de hoţie este un îndemn la mimarea demnităţii (furaţi cu dibăcie şi veţi fi onorabili - cum spune de fapt proverbul). Şi mai zice poporul: Ocazia face hoţul. Adică, vezi doamne, toţi am fi hoţi dacă am avea prilejul. Şi de aici pînă la a pîndi sau chiar a crea momentul potrivit, nu mai e decît un pas. Şi iar zice poporul: Cel fără de lege, mai bine culege! Aceasta este consacrarea însăşi a hoţiei ca virtute. Altfel spus, furaţi că vă foloseşte, furaţi că nu veţi regreta, furaţi că nu există bucurie mai mare. Şi, în sfîrşit, se resemnează poporul: Hoţul cu un păcat şi păgubaşul cu două. Aici atingem dimensiunea religioasă. Sigur că e păcat să furi. Dar, parcă nu-ţi vine să renunţi cînd te gîndeşti că păcătosul cel mai mare nu e cel care a luat, ci cel căruia i s-a luat. Exemplele ar putea continua şi merită să ne întrebăm ce anume am putea face pentru a ajuta la schimbarea unor astfel de mentalităţi, în orice loc din lume. . În primul rînd, cred că ar merita să punem în discuţie un postulat al antichităţii privind aplicarea legii, care nu mai corespunde astăzi realităţilor. Nemo ignorare legem censetur, adică faptul că nimănui nu i se permite să invoce în apărarea sa necunoaşterea legii, nu mai poate fi în mileniul trei o temelie pentru stabilirea vinovăţiei. Efortul de a cunoaşte legea, în toate domeniile şi în toate subtilităţile ei, a devenit supraomenesc chiar şi pentru un jurist, iar computerul şi Internetul nu sunt destul de răspîndite şi oricum nu pot ţine loc acelei necesare culturi minime, care să garanteze înţelegerea textului unei norme juridice. De aceea, cred că această prezumţie generală, a cunoaşterii legii de către toţi, ar trebui astăzi să opereze numai în dreptul penal şi numai pentru un decalog de interdicţii evidente (să nu furi, să nu ucizi etc.), în timp ce pentru orice alte abateri să existe vinovăţie doar în cazul în care ai fi putut şi ar fi trebuit să cunoşti prevederile legii. Un al doilea principiu discutabil astăzi este cel de la polul opus, al modernităţii, potrivit căruia drepturile omului sunt garantate chiar şi celui care, prin crimele sale monstruoase, neagă sistemul uman de valori. Este evident că pedeapsa supremă într-un astfel de caz ar trebui să fie alungarea din categoria de OM, cu toate consecinţele asupra drepturilor sale (vezi ostracizarea din antichitate), pedeapsă care, odată pronunţată, ar deveni mai înfricoşătoare decît orice pedeapsă fizică. Desigur, aplicarea legii este mai bine susţinută de acele legi care nu contravin naturii umane, care ţin seama de firescul oamenilor şi care, în ultimă instanţă, sunt acceptate de oameni, fără ca aceştia să observe că, datorită acelor legi, ei există şi comunică. Un exemplu miraculos ar putea fi Legea legilor: alfabetul. Am mai avut ocazia să spun că oamenii au simţit nevoia de a scrie, în primul rînd pentru a-şi scrie legile, iar alfabetul merită să îi fie recunoscută calitatea de a fi o lege a legilor pentru că stabileşte Regula primordială privind felul în care trebuie desenate sunetele. Ceva divin a existat cu siguranţă în acest principiu normativ care, odată aşezat în faţa fiecărui om, nu a mai avut nevoie de nici o forţă coercitivă pentru a se impune, de nici o sancţiune severă. Forţa acestei Reguli simple a constat doar în aceea că reprezenta o incontestabilă idee, iar a nu o respecta presupunea pedeapsa îngrozitoare de a te simţi idiot. Ziua în care noi toţi vom aplica riguros legile, ca să nu ne simţim idioţi, ne va aduce mai aproape de zei.

Mai multe