Apele care dorm. Despre conversie-reconversie profesională şi nu numai
Fac parte dintr-o generaţie aparte, generaţia anilor 1990. Ne-am culcat ȋn comunism şi ne-am trezit ȋn pseudo-capitalism. Foarte mulţi dintre noi practicăm ȋn acest moment meserii pentru care nu eram pregătiţi iniţial. Cel care scrie aceste rînduri are o diplomă de licenţă ȋn Electronică – şi nu orice electronică, ci una „industrială de putere”. Acum mi se pare ironic-ingenuă titulatura, dar nu este deloc aşa, ȋn realitate; tramvaiele de pe străzi, de exemplu, nu ar funcţiona fără ea. Nu am profesat niciodată, m-am reorientat imediat către ştiinţele umaniste. La fel ca mine au procedat zeci dintre colegii mei de generaţie. Au devenit vînzători de centrale termice, aer condiţionat, reparatori de imprimante şi calculatoare, profesori de matematică şi fizică. Mulţi au migrat către media, ziarişti, oameni de radio şi televiziune, e plin de ei aici. Alţii s-au călugărit – este şi asta o „meserie”, la urma urmei, aparte, grea, dar tot un exemplu de schimbare de traiectorie. Imediat ce s-au ivit zorii unui ev nou, lumea virtuală, Internetul, cei mai inteligenţi social dintre noi şi-au construit rapid cariere ȋn domeniul IT-ului, protecţiei datelor. Unul dintre bunii mei prieteni şi colegi din facultate are acum o mare firmă de stocare de date în noua vale a aurului, Silicon Valley. Nu am mai păstrat legătura, din păcate. „Poziţia schimbă amiciţia”, după cum bine grăia Cilibi Moisi, vestitul vînzător de mărunţişuri şi vorbe de duh.
Mi-am adresat de multe ori ȋntrebarea ce ne-a ȋmpins să ne schimbăm meseria şi cariera de o manieră atît de radicală. Sociologii care au studiat atent fenomenul reconversiei profesionale sînt cu toţii de acord că ea nu depinde doar de individ, ci mai ales de societatea din jur. În acei ani, anii ’90, totul se prăbuşea. Ne pregăteam pentru meserii care nu mai existau, de fapt. Craca (creanga) Istoriei se prăbuşea sub noi, odată cu noi, dar nu noi am fost aceia care au tăiat-o. A trebuit să ne reprofilăm-reconvertim profesional pentru a supravieţui, pur şi simplu. În cazul meu, factorii personali au fost mai puternici decît cei sociali. Trăiam sub fascinaţia Cioran-Eliade-Ionesco. Banii de buzunar ȋi cheltuiam pe cărţile de la Humanitas. Voiam să fiu ca Pleşu-Liiceanu-Patapievici – ȋn sensul modelului de formare. De altfel, lectura Zborului ȋn bătaia săgeţii de Horia-Roman Patapievici, a constituit factorul declanşator, turning point-ul deciziei de a NU rămîne inginer.
Anii au trecut. La fel ca şi ȋn cazul convertirilor religioase, şi cele profesionale au o parte de istorie nespusă, dificilă. Pentru ingineri, sînt un „trădător”, cineva care nu a avut voinţa şi curajul să meargă pînă la capăt, să se „reinventeze” – cuvînt atît de la modă astăzi. Pentru „umanişti” sînt „un inginer”, cineva care va fi un veşnic diletant, care face lucrurile din prea multă pasiune, autodidact, nefiind niciodată acceptat ca atare. Să nu uit: unii dintre colegii mei de generaţie, din ştiintele sociale, care au avut o pregătire tehnică anterioară, ascund acest detaliu sau ȋl expediază rapid din CV-urilor lor, ca pe un fapt de ruşine. Oare de ce?
Evident, mi-am pus ȋntrebarea ce s-ar fi ȋntîmplat cu mine, cu cariera şi destinul meu dacă rămîneam inginer. Nu ştiu cum ar fi fost totul. Poate mai multă stabilitate, o traiectorie profesională mai predictibilă, mai mulţi bani decît acum, ȋn mod sigur. Dar nu ştiu nimic. Orice exerciţiu de acest gen sună a utopie personală inversată, este improbabil şi periculos. Apele care dorm nu trebuie tulburate.
Mirel Bănică este inginer electronist şi doctor ȋn ştiinţe politice, Universitatea din Geneva. În acest moment pregăteşte un volum dedicat sociologiei monahismului ȋn România după 1990, apariţie probabilă în toamna 2023, la Editura Polirom, Iaşi.