Apel în aşteptare

20 aprilie 2021   Tema săptămînii

Indicele de noutate documentară al Amintirilor deghizate, aşezate în pagină de un Ovid S. Crohmălniceanu autoexilat la Berlin în debutul anilor ’90, este cu siguranţă unul foarte ridicat. Evocările sînt, la tot pasul, intersectate de ancadramente surprinzătoare, de anecdote, lămuriri ori chiar revelaţii de ordin literar. În plus, traseele sînt desenate cu mîna unui prozator cu adevărat înzestrat.

Portretele ori medalioanele astfel decantate sînt de cele mai multe ori izbutite, iar, între ele, cîştigă în complexitate acelea dedicate „canonicilor”: Camil Petrescu, G. Călinescu, Ion Barbu, Tudor Arghezi. Discuţia pare că porneşte, adesea, dintr-un punct înalt, de la chestiuni foarte „serioase”, aproape docte, precum acelea ale fluctuaţiilor estetice ale jurnalului, ca specie literară, spre a coborî fără întîrziere în sferele cotidiene ale adevăratelor interese, omeneşti, mult-prea-omeneşti. De aici provine, probabil, într-o primă accepţie, şi miza anunţatei travestiri, a deghizării preventive a autorului. Această tranziţie se consumă, însă, extrem de fluent şi de abil, cu o admirabilă ipocrizie. Interesează, prin urmare, nu atît fals-clamatul substanţialism camilpetrescian, cît sociabilitatea şi mondenitatea exagerate ale eului biografic: nu cumva reprezentau acestea carcasa unei interiorităţi ascunse şi nebănuite?

Din culisele acestui univers al bîrfei superioare, se întrezăreşte noul portret, inevitabil misterios: scriitorul îşi ascundea, de fapt, cu bună ştiinţă episoade întregi ori elemente-cheie din aventuroasa-i biografie, fusese căsătorit înainte de război, asemenea eroului său, Ştefan Gheorghidiu, şi divorţase în împrejurări „nelămurite”. Este invocat aici, spre deliciul şi spre incitarea publicului, inclusiv aspectul antilevantinismului structural pe care Camil Petrescu l-ar fi întreţinut cu obstinaţie, aflîndu-se, între scriitorii noştri interbelici, cum scrie Croh, „la distanţa cea mai mare de Isarlîc”.

Apariţia impunătoare a lui Ion Barbu este receptată, simultan şi derutant, ca descindere a unei „zeităţi extrem-orientale, enormă şi intimidantă”, dar şi ca desfăşurare hedonist-teribilistă a „băietanului etern”, cu veleităţi de Don Juan autohton. Savuroase sînt şi descrierile exerciţiilor retorice întreprinse de G. Călinescu, din timpul mult gustatelor sale conferinţe: „Vorbitorul făcea publicul să uite, pentru o oră şi ceva, limba de lemn cu imbecilizantul ei ecou repetitiv în urechi. (...) Prin licărul batjocoritor al ochilor, apropierea sprîncenelor, mari ca nişte streşini de casă maramureşeană, şi lăsarea mîinii să cadă moale în jos, a lehamite, anula un adjectiv admirativ pe care-l acorda şi imprima astfel elogiului rostit o turnură ironică, descalificantă. Călinescu recurgea adesea la această comedie fizionomică şi gesticulaţie ajutătoare, ca să iasă din situaţiile dificile ale epocii. Avea un dublu limbaj, oficial şi conspirativ. (...) Împingea pîntecul lui apreciabil înainte, ridica braţul în aer, pleca fruntea lăsînd să-i cadă peste ea o şuviţă de păr sur şi recita...”.

Pînzele epice astfel întreţinute de Croh vrăjesc şi dezvrăjesc, traversînd diverse registre, de la senzaţionalism şi proză thriller (cum este episodul sordid al morţii Ofeliei Manole, fostă ilegalistă) la tăieturile realiste, crude şi demistificatoare. Din a doua categorie face parte şi interesul aproape clinic (bizar prin revenirile sale) pentru consemnarea modului în care cîţiva dintre aceşti mari scriitori şi-au dat obştescul sfîrşit:

„Doamna Călinescu, plînsă, m-a aşteptat la ieşire. Voia să ştie cum mi se părea că arată suferindul. «Surprinzător de bine», am răspuns, minţind-o ca să-i dau curaj.

George Ivaşcu, care l-a văzut în sanatoriul Otopeni cu o seară înaintea sfîrşitului, scria că şi-a păstrat pînă a închide pentru totdeauna ochii o «acută luciditate». «Plîngea în hohote, nu voia să moară», mi-a povestit mie”.

Lămuririle, contextualizările, dezvăluirile preţioase ori chiar revelaţiile de ordin istoric-literar completează acest tablou general, colorîndu-l parcă de o lumină existenţialistă. Aici, de fapt, îşi face simţită apariţia cu precădere criticul literar, şi o face în chip seducător. Este descrisă maniera fascinantă în care Arghezi „sucea” frazele, fără a atenta la integritatea normelor sintactice, şi sînt atenţionaţi acei comentatori ai lui Barbu cantonaţi în rigiditatea unei analize hiper-conceptualizate (critici-lăcătuşi îi numea Steinhardt) că demersurile le vor fi falimentare dacă vor ignora nota pronunţat senzuală a versurilor acestuia: „O bună parte din lirica barbiană nici nu e de conceput în afara unui pansexualism neascuns”.

Sînt lămurite şi desluşite, în maniera vaselor comunicante, şi unele episoade din biografiile literare ale unor scriitori apropiaţi ori învecinaţi. De pildă, reluînd cazul Ion Caraion şi examinarea acestuia de către Croh, un istoric literar postdouămiist va putea conexa informaţiile: aflat la finalul anilor ’60 în graţiile lui Ceauşescu, pe care îl va şi vizita, alegîndu-se cu multiple beneficii, Caraion dobîndeşte, într-o perioadă suspect de scurtă, posibilitatea de a „trimite sume serioase şi familiei, acasă, la Buzău” ori de a încheia traduceri neverosimil de repede pe care urma să le trimită la tipar, primeşte un apartament „în Colentina” şi încă unul pentru soacra sa, în proximitate. Poate că pentru Croh e o surpriză şi ţine de necunoscut, poate nu, însă este evident că formulele în genul: „a făcut nu ştiu ce combinaţie” ori „era o adevărată minune de unde scotea atîţia bani” rezonează eufemistic.

Cînd Croh scrie că amicul său „muncea enorm”, ar fi trebuit să menţioneze aici inclusiv notele informative semnate de zelosul delator „Artur”. Astăzi ştim de traducerile realizate în colaborare cu N. Steinhardt (care nu avea, pe atunci, drept de semnătură şi care îndeplinea de regulă faza primă a procesului, tălmăcirea urmînd a fi „stilizată” de către poet), la fel cum ştim şi de ruşinoasa delaţiune în urma căreia prietenului său îi este confiscat Jurnalul fericirii, denunţ urmat apoi de o notă informativă care mi s-a părut mereu extrem de stranie, prin faptul că trăda un soi de atitudine distrată, de jubilaţie abia reţinută, parcă teribilist-avangardistă. Se încheia prin redarea gîfîită a confesiunii subiectului îngrozit de consecinţe, care se tînguie, nevoind să facă rău nimănui dintre cei cărora le-a înmînat manuscrisul spre lectură şi repetînd deznădăjduit că nu, nu poate deveni „turnător” pentru nimic în lume, peste care se aştern aceste cuvinte uluitoare ale informatorului „Artur”: „E derutat şi, într-o măsură, de-adevăratelea scrîntit”.

Din aceeaşi pulbere stilistică pare a se întrupa şi reacţia surprinsă de Croh în discuţiile amicale cu Caraion, ceea ce întăreşte supoziţia lipsei de caracter a unuia şi aceluiaşi: „Chiar şi la adresa amicilor, cînd nu erau de faţă, se simţea împins să lanseze remarci glumeţ-maliţioase. O dispoziţie comică îi stîrnea îndeosebi N. Steinhardt: „A! Nicu, Nicu!”, izbucnea cînd cineva rostea numele lui”. Tot din medalionul dedicat lui Caraion în Amintiri deghizate aflăm că mărturia poetului cu privire la dureroasa sa detenţie ar fi stat şi la baza unora dintre scenele romanului Cel mai iubit dintre pămînteni: „Scena de o comicărie sinistră, cu deratizarea, Marin Preda a imaginat-o ascultînd asemenea întîmplări fioroase pe care le trăise Caraion. Lui, fostul deţinut îi istorisise o mulţime. Lecţia despre «cosor», din cîte părţi se compune acesta şi cum trebuie folosit, de la el a auzit-o, ştiu sigur”.

Există, însă, şi o altă miză a cărţii lui Crohmălniceanu, oricît ar vrea autorul să o camufleze sau să o îmbrace în mătăsuri ultrafine. Mai exact un risc, căruia nu i se poate sustrage, întrezărit adesea în momente în care, aproape din senin, memorialistul devine (şi) analist politic. Este vorba de riscul ori provocarea (neasumate făţiş) ale identificării, ale sugestiei întrezăririi, printre rînduri, a propriei sale biografii contorsionate politic. Recurenţa anumitor observaţii ori preocupări nu este tocmai inocentă, ca de exemplu atunci cînd remarcă, spre a pleda ulterior cauza respectivă: „Unii îl acuză azi pe Camil de «colaboraţionism»...” sau, în alt capitol, despre Arghezi: „Unii îl judecă foarte aspru azi că s-a dat la sfîrşitul vieţii cu puterea”. Însă adeziunea la comunism a aceluiaşi Camil Petrescu, scrie mai departe Croh continuîndu-şi pledoaria, nu fusese, de fapt, una de conjunctură, întrucît acesta nutrise mereu „o sinceră ură împotriva ierarhiilor umane bazate pe ordinea plutocratică burgheză”. În plus, subliniază memorialistul „deghizat” privind ca-ntr-o oglindă, va fi şi marginalizat treptat de către partid, pentru că refuzase să se conformeze semnării unei scrisori mincinoase.

Ajungem prin urmare într-o tensiune periculoasă a cărţii, pe care nu ştim dacă Croh a prevăzut-o, dar pe care deducem că a avut-o în vedere, adică şi-a asumat-o. Sînt, de fapt, riscurile unui deloc discret elogiu de sine, pus în slujba unei vizibile tendinţe de disculpare cu privire la trecutul său politic, înspre care converg majoritatea evocărilor. Acestei tendinţe de scoatere în evidenţă a propriilor sale merite memorialistul îi cedează tot mai des, cu o înduioşătoare imprudenţă, precizînd că el se află la originea acordării unei „pensii de stat” prozatoarei Hortensia Papadat-Bengescu, că el i-a oferit o idee salvatoare lui Ion Barbu, aflat într-un chinuitor impas de ordin financiar, că el i-a criticat pe proletcultiştii Beniuc şi Deşliu. Tot el s-a aflat la originea sărbătoririi lui Sadoveanu la 70 de ani, în 1950, asumîndu-şi toate riscurile pentru această admiraţie „naţionalistă”. Acelaşi i-a asigurat revenirea publicistică lui Felix Aderca în sumarul revistei Viaţa Românească şi l-a salvat, totodată, pe Caraion de la un gest necugetat pe care urma să îl facă în faţa lui Ceauşescu etc. etc.

Nu ştiu dacă Croh s-a imaginat pe sine în această ipostază insolită şi contabilicească de veritabil salvatore della patria, dar scrisul său, cel puţin, asta mărturiseşte. Dorinţa enormă de a compensa greşelile trecutului răzbate astfel printre rînduri. Riscul este ca un cititor maliţios sau rău intenţionat să înţeleagă că toate aceste amintiri sînt „deghizate”, dar în cu totul alt sens: adică au rolul unor contextualizări menite doar să însoţească o tendinţă constantă de disculpare. Deşi mărturiseşte, admirabil, în Cuvîntul înainte, că: „Dacă, fără voia mea, cineva iese totuşi din aceste pagini nedreptăţit, îi cer iertare”, straniu este că regretele – concrete, obiectuale – nu intră aproape defel în intenţiile celui „deghizat”.

Singurul moment care îi prilejuieşte, de altfel, o pornire autocritică adîncă ţine mai degrabă de orgoliu şi nu are nimic de a face cu regretul de a fi semnat texte reprobabile în anii ’50. Este vorba despre antipatia pe care i-o poartă lui Zaharia Stancu (dintre cei evocaţi, este singurul „caz” tratat cu dezgust şi cu sarcasm) şi care îi provoacă o străfulgerare la Congresul Scriitorilor din 1956, unde este acuzat pentru ieşirea nervoasă şi cedează, semnînd un bilet prin care îşi retrăgea cuvintele: „Mi-a fost silă de mine cînd s-a citit textul. Cedasem unei raţiuni pe care aveam să o aud apoi invocată mereu spre a justifica compromisurile cele mai întristătoare”.

Atît. Este singurul reproş pe care Croh şi-l aduce, sieşi şi scrisului său. Îţi vine să te-ntrebi, de curiozitate şi fără fantasme justiţiare, parafrazîndu-l pe Ionesco, dacă dorinţa de spovedanie înseamnă oare spovedanie. În cazul lui Croh, nu putem şti. Confesiunea lui – aceea completă – rămîne un apel în aşteptare.

Adrian Mureşan este eseist şi critic literar. Cea mai recentă carte: Vîrstele subversiunii. N. Steinhardt şi deconstrucţia utopiilor, Editura OMG, 2020.

Mai multe