Ape mari, ape mici…

E august, 1994. Sînt stagiar, nou angajat la Institutul de Geologie Marină (mai apoi numit GeoEcoMar), și mă aflu, împreună cu colegii mei de echipă, pe Insula Sahalin, la sud de gura Sf. Gheorghe. Am măsurat conturul insulei în partea de sud, un marș de peste 24 de kilometri prin soare, fără nici o umbră, fără o pală de vînt, într-un adevărat paradis al insectelor. Că altfel nici nu avea cum să fie un paradis al păsărilor… trebuie să aibă și ele ceva de mîncare.

Plecați de la 4 dimineața de la pontonul-dormitor – casa noastră în Deltă –, e seară și ne întoarcem spre locul unde am lăsat barca, cu care urmează să vîslim în partea cealaltă a lagunei. Sper că acolo ne așteaptă ceilalți colegi cu șalupa, urmează apoi un drum de o oră pînă la ponton. Dar acel drum va fi motorizat.

Sîntem cu toții îngrijorați să nu se repete situația de anul trecut, cînd echipa s-a întors de la măsurători și a văzut barca plutind pe lagună, la vreun kilometru depărtare de locul debarcării pe insulă. Nivelul apei crescuse și barca o luase singură din loc. Atunci, Gigi și Liviu fuseseră curajoșii (sau disperații) care plecaseră prin apă pînă la brîu, afundîndu-se în mîl la fiecare pas, să recupereze barca. Ei povestesc și acum că, în momentul în care erau gata să prindă barca, o pală de vînt a mutat-o din loc cu cîțiva metri. Și că acești metri au fost cei mai grei din viața lor.

Ca să nu pățim la fel, de dimineață am tras barca cu nădejde, pe insulă, și am și fixat-o cu niște trunchiuri grele. Sper că totul e în regulă.

Și barca e acolo. Pe uscat. Chiar foarte mult pe uscat. Vîntul s-a rotit în timpul zilei și nivelul apei în spatele insulei s-a redus cu vreo douăzeci de centimetri. Asta înseamnă că, pînă la apă, trebuie să împingem barca cel puțin 50 de metri. Ceea ce și facem. E o barcă de tablă, grea, cu fundul plat, care face priză cu mîlul. Încercăm să vîrîm lemne sub ea, pentru a o face să alunece. Merge, dar trebuie să ne punem toate forțele ca să o mișcăm cîte un metru. Eu trag de parîmă, în jug, în timp ce ceilalți doi colegi împing din răsputeri. Trec aproape două ore și ajungem la apă, iar noi ne-am afundat în noroi pînă peste genunchi la fiecare pas. Dar sîntem fericiți că am scăpat. Vîslesc spre șalupă și, pe la 11 noaptea, ajungem la ponton. Nea Mitică, șalupistul nostru, îmi spune înțelept: „Vezi, taică, ce mult contează să te uiți cum se mișcă apa? Acum știi și tu cum e să tragi barca pe uscat…“ 

Adrian Stănică este cercetător științific la Institutul Național de Geologie Marină – GeoEcoMar, și jurnalist științific.

Foto: Ioana Epure