Apa şi drumurile

31 iulie 2008   Tema săptămînii

Nu ştiu cum sînt alţii, dar sătenii dintr-o zonă de munte aflată între Ardeal şi Muntenia şi pe care o cunosc destul de bine au concepţii marcat individualiste, în care solidaritatea sau chiar ideea de comunitate sînt foarte rare şi arborate de obicei numai de formă sau doar ca să mascheze interese cît se poate de personale. Atitudinea lor nu poate fi pusă pe seama unei reacţii radicale la colectivizare, pentru că n-au fost niciodată colectivizaţi. Şi e de presupus că dintotdeauna au fost "fiecare pentru el" şi pentru familie în sens restrîns. Altminteri, în familia extinsă (despre care, de altfel, se poate spune că ar cuprinde întreaga zonă, pentru că toţi sînt într-un fel sau altul neamuri între ei), există duşmănii de moarte. Iar lipsa de colaborare dintre oameni se vede în drumurile care sînt foarte proaste sau în reţelele de apă care funcţionează doar sporadic. Primarul, care şi el e neam cu toată lumea din zonă, are propriile afaceri care, de obicei, nu au nici o legătură cu nevoile sătenilor. De altfel, chiar şi atunci cînd vrea să facă ceva util, de regulă lucrarea se împotmoleşte în cîte un interes meschin. De exemplu, la un moment dat a adus un mare rezervor de apă care să alimenteze cu mai multă presiune întreaga reţea a satului. Pentru a-l instala în vîrful unui deal trebuia însă să treacă pe pămîntul unei femei. Aceasta s-a opus. Era terenul ei şi nu dădea voie nimănui să treacă pe acolo, indiferent de importanţa pe care operaţiunea o avea pentru întregul sat. Poate... doar dacă i s-ar fi dat 10 euro pe metrul liniar traversat de utilajul greu care transporta rezervorul. Primarul a zis că refuză să plătească aşa o sumă şi a pus întreg satul pe jar, mai ales că se ştia că femeia îndărătnică i-ar fi o rudă destul de apropiată. S-a bănuit că tocmai el a pus-o să ceară bani, în vreme ce din poziţia de primar tot el avea să se prefacă a nu ceda pînă cînd lumea îşi va pierde răbdarea şi va accepta să contribuie cu bani. Apă la robinete oricum n-a curs toată vara chiar şi cu rezervorul vechi, pentru că s-a stricat o instalaţie. Iar reţelele de conducte, trase în general de fiecare sătean pe banii lui, au vechimi diferite, diametre diferite, adîncimi diferite şi se sparg mai tot timpul. Niciodată nu pare să fi existat o concepţie unitară asupra acestor instalaţii. O oarecare evoluţie faţă de anii de dinainte de 1989 sau din prima parte a deceniului trecut, atunci cînd foarte mulţi nu aveau nici măcar idee de apă curentă, nu poate fi totuşi ignorată. Pe la mijlocul anilor ’90, cînd apăruseră primele conducte şi conceptul de "reţea comună" de apă, unul dintre săteni s-a gîndit să blocheze pur şi simplu o asemenea ţeavă care trecea prin curtea lui. Zicea că el nu are nevoie de apă (pentru că vitele îi sînt duse la munte) şi că nu vrea s-o plătească degeaba (chiar dacă suma era derizorie). Cît despre cei aflaţi mai jos, pe aceeaşi reţea şi care rămăseseră fără apă... nu era treaba lui. Astăzi, oamenii au început să aibă băi şi toalete în casă (despre primul om din sat care şi-a construit aşa ceva s-a spus că a făcut-o pentru că "nevastă-sa e curvă") şi sînt mai dependenţi de apă decît în urmă cu zece ani. Se revoltă mai uşor cînd apa nu curge, dar sistemul e departe de a fi pus la punct. Cu drumurile se întîmplă cam la fel, deşi fiecare are nevoie să-şi ducă brînza la piaţă sau să ajungă într-o localitate mai mare să-şi cumpere cîte ceva. Unii chiar fac naveta şi o bună parte a drumului n-o pot parcurge decît pe jos sau cu căruţa. Pe drumul comunal se pune ceva piatră doar înainte de alegeri, iar după cîteva ploi totul revine la "normal". Iarna, traficul auto devine complet imposibil, singurele vehicule care mai pot răzbi fiind săniile trase de cai. Asta deşi în scriptele Primăriei drumul apare ca fiind deszăpezit cu regularitate. O scurgere de beton construită pe sub acest drum comunal, aşa încît apa să nu-l inunde, a fost blocată de proprietarul pămînturilor din vale. Omul nu voia să i se facă baltă pe propriul teren şi să i se strice iarba din fîneaţă. Baltă tot se face, dar deasupra drumului şi... pe drum. Despre căile de acces laterale nu se poate vorbi ca despre nişte drumuri sau străzi în sens propriu. Sînt doar nişte şleauri care în unele locuri se transformă în simple poteci. Din cînd în cînd, în disperare de cauză, sătenii s-au mai adunat să rezolve pe cont propriu problema acestor "drumuri". Au dat cu tîrnăcopul, au spart piatră, au plătit din banii lor basculante de pietriş. Primăria nu i-a ajutat în nici un fel şi mai mereu ceea ce se făcea vara se surpa peste iarnă. Obosiţi după cîteva asemenea experienţe, localnicii au lăsat baltă ideea şi, de vreme ce au devenit tot mai înstăriţi (din vînzarea de lemn, brînză şi de terenuri), au început să-şi cumpere maşini de teren. Nu Aro cum mai avuseseră pe vremuri, ci adevărate gipuri japoneze. Numai că uneori chiar şi astea se împotmolesc în teribilele noroaie autohtone. Încetul cu încetul, s-a ajuns la ideea de tractor. E singurul vehicul care nu are probleme şi s-a creat aproape o modă a tractoarelor. Dar cu roţile lor mari, acestea au stricat şi mai tare drumurile, adîncind şleaurile, în vreme ce şansele altor tipuri de maşini de a răzbate prin acele locuri au devenit tot mai mici. Viaţa merge însă înainte şi fiecare sătean pare tot mai preocupat să-şi vîndă brînza proprie.

Mai multe