Apa de la cişmea
Apa „cucereşte“ oraşul românesc foarte tîrziu, iar satul rămîne, chiar şi astăzi, departe de fi conectat la o sursă de apă curentă. Elaborarea unui sistem de canalizare menit să alimenteze Bucureştiul, de pildă, cu apă potabilă se regăseşte printre preocupările domneşti. Bunele intenţii au existat şi s-au manifestat chiar prin aducerea apei potabile în oraş prin canele şi olane, cu precădere după 1780, prin construirea de cişmele mai numeroase pentru cei cu dare de mînă, mai puţin numeroase în mahalalele nevoiaşilor. Bunele intenţii şi iniţiativele nu sînt însă suficiente: o cişmea trebuie întreţinută, curăţată din cînd în cînd, reparată, cîrpită. Există chiar şi o dregătorie care are sub grijă cişmelele şi haznalele din oraşe, aflată sub conducerea unui suiulgiu-başa. La 13 august 1785, Mihai vodă Suţu îl însărcinează pe acest suiulgiu-başa să aducă apa „pînă la marginea Bucureştiului“, oraşul fiind cu totul „isterisit“ de apă potabilă. Suiulgiu-başa are drept misiune de a pregăti un „proiect“ cu cheltuielile necesare „pentru aducerea apelor şi facerea cişmelelor“, de a stabili care breaslă să plătescă mai mult, care mai puţin pentru construirea unui astfel de sistem, şi mai ales de a hotărî asupra „împărțirii apei, unde şi unde se cuvine a să da“, pentru a fi de folos „obştii“. Apa ajunsă, prin „olane“ şi „terezii“, pînă la capul Podului Mogoșoaiei este împărţită norodului în funcţie de calitatea obrazelor, mai întîi „pe la porţile şi curţile dumnealor“ boierilor şi mai apoi prin mahalale. Cum nu ajunge la toată lumea, apa se transformă într-un „favor“ acordat de domn în funcţie de serviciile aduse. Nicolae vodă Mavrogheni (1786-1790) acordă „dreptul la apă“ ca pe un privilegiu celor care îl „merită“, prin merit înţelegîndu-se diferitele contribuţii la cămara domnească. De pildă, la 12 noiembrie 1786, vodă îi acordă lui Ianache Moruz, fost mare vornic, privilegiul de a lua o măsură de apă, pentru trebuinţele sale, din apele aduse de la Creţuleşti.
Ca atare, ridicarea unei cişmele nu poate fi decît „o frumoasă podoabă“, menită a fi de folos „politiei“, aşadar merită întreaga atenţie a obştii din moment ce apa serveşte tuturor şi este indispensabilă. La 1815 însă, cişmeaua de la Podul Mogoșoaiei, „din nepurtare de grijă“, s-a dărăpănat şi are nevoie de reparaţii urgente. Lipsa de iniţiativă şi tergiversările dregătorilor îi silesc pe veliţii boieri să atragă atenţia că „mai trecînd vreme cu nebăgare de seamă să strică de tot“ cişmeaua. Aşadar, marele clucer şi marele logofăt, meimar-başa (starostele zidarilor şi tîmplarilor) şi suiulgiu-bașa sînt sfătuiţi să meargă degrabă la faţa locului „ca să ia în scris toate cele ce sînt stricate“, „să dreagă şi să aducă la starea ei după cum a fost“. Dar doi ani mai tîrziu, aceiaşi veliţi boieri întocmesc o altă anafora către domn, unde constată starea jalnică a cişmelelor de la Podul Mogoşoaiei, de la Poarta Tîrgului de Afară, de prin mahalale şi mai ales a celor „hărăzite“ boierilor. (…)
Apa are un preţ: mahalagii, boieri, prăvăliaşi, meşteşugari, ţărani plătesc pentru a avea acces la cişmea. Venitul cişmelelor se ridică şi se socoteşte de către suiulgiu; taxa ar trebui să acopere eventualele stricăciuni şi să ajute la construirea altor surse de apă. Şi cine nu are cişmea cumpără apa direct de la sacagii. În „poporul Agiei“, sacaua de apă se ridică la 4 parale, în timp ce în „poporul Spirii“ la 5 parale şi tot 5 parale în „poporul Spătăriei“. Sacagiii o iau direct din Dîmboviţa, o pun în butoaie şi pleacă cu ea pe uliţele Bucureştiului strigînd: „Apa hop!“ Dacă ţinem cont că în apele Dîmboviţei se aruncă orice, de la cadavrele animalelor moarte la rămăşiţele măcelarilor și resturile tăbăcarilor, la gunoaie şi excremente, apa nu este deloc curată.
(fragment din Patimă şi desfătare. Despre lucrurile mărunte ale vieţii cotidiene, de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu, Humanitas, 2015)
Constanța Vintilă-Ghițulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“. Cea mai recentă carte publicată: Patimă și desfătare. Despre lucrurile mărunte ale vieții cotidiene în societatea românească, 1750-1860, Editura Humanitas, 2015.
Foto: Ioana Epure