Apă cu suc de roşii
Întrebarea „Ce vrei să te faci cînd o să fii mare?“ a făcut parte, la vremea ei, pentru mine, din categoria de întrebări indezirabile, alături de „Cu cine semeni mai mult, cu mama sau cu tata?“ și „Pe cine iubești mai tare, pe mama sau pe tata?“. Țin minte că răspundeam de fiecare dată altceva, în funcție de cine mă întreba, ca să dau răspunsul așteptat și să pot scăpa mai repede. Bunicii îi spuneam că mă voi face medic, pentru a o vindeca de bolile bătrîneții, mamei îi spuneam că educatoare, pentru că asta e meseria ei, tatei – economist din același motiv, învățătoarei – învățătoare, și tot așa. Dar, în secret, îmi doream să devin jurnalist, pentru că îmi plăcea să iau pulsul lucrurilor din jur și îmi imaginam că meseria asta te face să călătorești prin locuri pline de aventuri și să cunoști oameni uimitori. Îmi plăcea să mă imaginez eu pe mine altfel decît eram de fapt: timidă, temătoare și cu un teribil rău de mașină și, în general, de orice vehicul motorizat. Cînd m-am prins cum stă treaba cu jurnalismul în România și că nu ar fi realist să traversez lumea pe bicicletă, am căutat să îmi găsesc altfel drumul și, pînă la urmă, nu a fost foarte greu. A durat mai mult pînă să înțeleg că o meserie poate îngloba mai multe, că poate duce la alta și poți ajunge la propria combinație satisfăcătoare. În acest punct, m-am relaxat și am început să îmi strîng cărările (aparent rătăcirile) într-o singură cărare. Încă mai lucrez asta.
Avînd experiența copilăriei mele, am evitat din start întrebările stereotipe către copiii mei, dar lumea din jur este extrem de săritoare cînd e vorba de propria curiozitate, pentru că pînă și domnul amabil care îi dă locul copilului în autobuz este interesat de viitoarea meserie a acestuia. Spre uimirea mea, fetele mele răspund însă cu cea mai mare dezinvoltură la astfel de întrebări și foarte sigure pe ele. Mi se mai pare interesant că nu vor să aibă o singură meserie, ci mai multe, așa cum este, de fapt, tendința în prezent, deși nu le-a explicat nimeni asta. Le-am întrebat și eu zilele trecute pe fetițele mele – Smaranda, de aproape 7 ani, și Elisabeta, de 3 ani şi jumătate – ce vor „să se facă“ atunci cînd vor fi mari, deși aveam niște idei mai mult sau mai puțin vagi despre subiect. Așadar, Smaranda își dorește să fie artist, dar unul complex: scriitor, desenator, pianist și „colajor“ în același timp. Precizare pentru codul CAEN: „colajor“ este artistul care face colaje, în cazul ei – colaje de mari dimensiuni din gunoaiele adunate de la marginea drumului, de la munte, de la mare, din toată țara. În ideea de a păstra și o parte pragmatică a lucrurilor, la fel ca sora ei, își dorește să fie și bucătăreasă. Aici intuiesc un pic de empatie față de mine și de neputințele mele în acest domeniu. La Elisabeta, pe primul plan este bucătăria: „Eu mă fac bucătăleasă, mami, și o să fac pizza din tine, dar stai liniștită, nu te omol.“ Încă nu m am dumirit în această privință, dar nici nu trebuie, pentru că ea este un maestru al combinațiilor stranii: mai vrea să se facă și cîntăreață la calorifer și apă cu suc de roșii. Nu pot decît să îmi imaginez restul și să pășesc alături, cuminte, dar curioasă.
Iulia Iordan este autoare de cărți pentru copii și educator cultural la DaDeCe.