Anxietatea noastră și soluția lui Hemingway

13 ianuarie 2011   Tema săptămînii

Oamenii cu adevărat veseli sînt şi cei mai curajoşi, iar cei mai curajoşi sînt omorîţi cel mai repede, scria Hemingway într-o povestire în care, culmea, îşi mărturisea denunţul făcut împotriva unui aviator franchist în timpul Războiului civil din Spania. Spun „culmea“ pentru că delaţiunea şi curajul nu fac casă bună, măcar dintr-un punct vedere – prima exclude orice urmă de nobleţe, pe cînd cealaltă stare o afirmă cu prisosinţă. 

Totuşi, Hemingway merită crezut. Dacă mă gîndesc bine, curajul a curs prin viaţa lui ca un fir neîntrerupt, croindu-i renumele, tivindu-i excesele şi peticindu-i imperfecţiunile. S-a aruncat cu capul înainte, cu ochii larg deschişi şi rînjetul unui barbar. Curajul lui primitiv l-a trecut oceanul, l-a purtat prin trei războaie, l-a împins la coride în Spania şi la safari în Africa. Şi tot curajul, cred, i-a pus puşca în mînă şi ţeava în cerul gurii, înainte să-şi zboare creierii. Curajul sau nebunia? După etica aristoteliană, şi una, şi alta. Să fii temerar stă în măsura justă a lucrurilor, doar îndrăzneala înseamnă virtute. Deasupra ei, curajul flutură însemnele nebuniei, mai jos se tîrăşte laşitatea. Dar pînă la laşitate mai e mult, în faţă se deschide drumul întortocheat al fricii.

Înainte să mă apuc de scris, am făcut o recapitulare sumară a fricilor de care dispunem – nelinişte, griji exagerate, temeri iraţionale, aprehensiuni apăsătoare, fobii, anxietate, angoasă, spaimă, panică şi groază –, un întreg arsenal pe care-l ducem în spate ca nişte soldaţi zeloşi, căci nu se ştie cînd trebuie să scoatem ceva din raniţă. 

Dar duşmanii unde se ascund? Pînă acum douăzeci de ani, parcă am fi ştiut – puteam să arătăm cu degetul către un inamic, ce-i drept versatil pînă la perversitate, capabil să ia o mie de feţe şi să se strecoare printre cei mai buni prieteni sau chiar în sînul unei familii. Pe atunci, teama curgea în toate direcţiile – noi ne temeam de ei să nu ne salte, ei se temeau de noi să nu-i dăm jos. Ne ascundeam unii de alţii ca la baba-oarba şi frica ne îngheţa mai repede şi mai sigur decît curentul care trăgea pe sub geamuri sau pe la uşi, în iernile pline de disperare ale comunismului. 

Absurdul general crea absurdităţi punctuale şi psihiatrii cred că întîmpinau dificultăţi nu doar să trateze, ci şi să definească sau să clasifice fricile. Imaginaţi-vă următoarea situaţie: un copil vine acasă şi recită, cu nevinovăţia de rigoare, tatălui său un banc cu Ceauşescu, pe care tocmai l-a pescuit de la şcoală. Acum priviţi-l cu atenţie pe tată – un adult în toată firea care se face mic de frică – umerii îi cad dintr-odată, ochii i se fac mari cît cepele, pupilele i se contractă, părul i se zburleşte în cap şi o cută i se adînceşte pe frunte. În cel mai bun caz, urmează o conversie rapidă a fricii în furie şi îl altoieşte pe cel mic, care se sperie, la rîndul lui. Dar frica ce nume ar purta? Forţînd cu prudenţă semiologia, i-am putea spune – o teamă iraţională, nejustificată, provocată de un stimul specific, mai precis de un banc. Adică o fobie? Sau o angoasă – cu răsunet organic, visceral, cu paralizie vitală şi comportament inhibat şi controlat? Speculaţiile se pierd în hăţişurile absurdului totalitarist şi răsuflu uşurat că nu trebuie să mai găsesc răspuns. Dar liniştea nu durează mult. 

Astăzi frica şi-a găsit aliaţi nesperaţi, ne macină în rîşniţa ei cu aceeaşi conştiinciozitate perfidă şi, dacă n-aş fi avut ocazia să lucrez cîţiva ani într-un spital de psihiatrie, n-aş fi înţeles amploarea fenomenului. O fată tînără şi tare atrăgătoare pe care panica n-o lăsa să adoarmă lîngă nici un bărbat şi care ajunsese, la aproape treizeci de ani, înfiorător de singură. Un băiat care se trezea noaptea din somn şi ţipa pentru că se simţea închis în dormitorul comun pe care-l împărţea cu alţi muncitori. Un om de afaceri care aproape dăduse faliment de cînd nu se mai putea sui în nici un avion. Un altul care aproape îşi pierduse familia de cînd anxietatea socială îl redusese la stadiul unui şoarece speriat, închis în propria casă. Şi chiar şi un hoţ de buzunare pe care atacurile de panică îl ţineau departe de locurile aglomerate şi implicit se „deprofesionalizase“ (sic!). Sînt doar cîteva exemple care m-au frapat şi m-au pus pe gînduri, fiecare la vremea lui. 

Teoriile comportamentale mi-ar fi explicat frica prin condiţionarea clasică – un stimul nespecific provoacă aceeaşi reacţie ca unul specific anxiogen, după ce multă vreme a fost asociat cu acesta. Mai exact, într-un moment de stres intens, de pericol vital trăit direct sau mijlocit, frica produce reacţii fiziologice şi, ulterior, aceleaşi reacţii provocate de alţi stimuli nespecifici vor readuce cu ele frica. Pînă la un punct sînt de acord, şi în fiecare caz am găsit cîte o astfel de cauză – un frate spulberat de tren sub ochii îngroziţi ai surorii, turbulenţele unui avion care-a fost cît pe ce să se prăbuşească, sau un accident uşor de maşină. Săpînd mai adînc, am descoperit multă confuzie, nesiguranţă, vieţi ajunse într-un punct critic, traiectorii haotice, în absenţa oricărei busole sau reper, şi am ajuns să mă întreb – trăim astăzi o nouă vîrstă a anxietăţii? N-aş băga mîna în foc, dar sigur trăim vremuri mai tulburi, mai aglomerate şi mai confuze. Televiziunile te asaltează cu informaţii contradictorii şi oferte goale, iar pe Internet – să te ţii, poţi să aluneci foarte uşor unde nici nu-ţi imaginezi. La tot pasul te ademeneşte cineva, ţi se propune ceva. Nu mai avem o singură religie, avem zece, secte, organizaţii, frăţii, ordine, ba chiar şi o biserică ateistă pentru cei ofticaţi pe Dumnezeu. Nici un serviciu nu mai ţine toată viaţa, în cel mai bun caz cîţiva ani, iar cariera se schimbă pe parcurs, uneori cu acrobaţii periculoase şi piruete ameţitoare. La fel şi casa, căsnicia, ţara sau cetăţenia.

Pînă la urmă, omului secolului al XX-lea,  aşa cum îl vedea Koestler – fără răspunsuri la întrebările legate de sensul vieţii şi care nu ştie cui aparţine, nici metafizic, nici social –, n-a murit. Poate a îmbătrînit şi explozia informaţională îi dă mari bătăi de cap. Drumurile din faţa lui sînt pavate cu poze lucrate în photoshop şi iluzia succesului se parfumează la duty-free. Aşa că fricile, angoasele, spaimele încastrate în natura noastră găsesc în faţa lor o opoziţie slabă, un ego slăbit de dubii şi de probleme concrete, iar pulsiunile reprobabile fac un ecou bubuitor cînd izbucnesc pe fondul unei conştiinţe suprasaturate de contradicţii şi incertitudine.

Lucrul de care ar trebui să ne fie cel mai tare frică, e frica însăşi – declama Roosevelt în faţa naţiunii, cînd victoria americanilor părea aproape imposibilă. Sună frumos, dar niciodată nu m-a contaminat o asemenea înflăcărare optimistă pentru că, bănuiesc, într-un fel cuminte şi nevinovat, sîntem condamnaţi la frică aşa cum sîntem condamnaţi la libertate. Sau odată cu ea. O condamnare în sensul unui destin. Frica ne conţine aşa cum o caşetă îşi conţine pulberea vitală. Fără ea, esenţa noastră s-ar risipi, s-ar pierde sau ar fi, pur şi simplu, inactivată. Doar aşa putem să trăim, să umblăm şi să (ne) căutăm, iar cînd nu ne mai lasă s-o facem, sigur, ar fi bine s-o punem între paranteze. Dar cum? Tot aşa cuminte şi nevinovat, aş spune printr-o nebunie asumată. Dacă nu mă credeţi, întrebaţi-l pe Hemingway.
 
Augustin Cupşa este psihiatru şi scriitor.

Mai multe