Anul pe care toată lumea îl așteaptă să plece

Pe 1 ianuarie, 2020, pe la prînz, am ieșit în Centrul Vechi ca să luăm „tradiționala” deja masă de Anul Nou. În ultima vreme îmi place să petrec mai puțin în noaptea de Revelion sau chiar deloc, ca să mă bucur mai mult de prima zi a unui an ca de un fresh start, un nou început. Cînd toată lumea doarme sau își revine din mahmureală, îmi place să mă trezesc devreme și, cu capul limpede, să mă plimb cîteva ore printr-un oraș pustiu, însă nu dezolant, ci vesel, ca după o mare petrecere colectivă, să calc peste resturile de sticle și pahare sparte, să ascult zvonurile de muzică din Concertul de Anul Nou de la Viena care se aud dincolo de ferestrele întredeschise ale caselor, apoi să mă opresc la unul dintre puținele restaurante deschise, să mănînc ceva bun, să beau un pahar cu vin. Așa s-a întîmplat și în acest an și a fost perfect – în Centrul Vechi erau doar turiști străini care veniseră să-și petreacă în București o mini-vacanță de Anul Nou, se vorbea aproape doar în engleză, chelnerii erau ușor abțiguiți, restaurantul avea un aer sărbătoresc desuet, dar totul era funcțional. Aș fi putut să fiu oriunde în lumea asta mare, oriunde în Europa, Asia sau America, în orice punct de pe glob de care te despart doar cîteva ore de zbor. Oriunde și în același timp acasă, cu aceleași planuri entuziaste pentru noul an care abia începuse. Totuși, peste nici două luni nu mai puteam fi niciunde decît la mine acasă, între patru pereți, doi oameni și o pisică, toate zborurile erau anulate, întreagă planetă era încremenită, toate planurile se duseseră naibii. Cine s-ar fi gîndit la așa ceva pe 1 ianuarie 2020?

Acum așteptăm, fără vreo prea mare bucurie, un alt întîi ianuarie, un an proaspăt. Între timp s-au întîmplat multe – copiii au renunțat la școala vie, cu interacțiune socială, și învață doar online, părinții s-au obișnuit cu munca de-acasă, ne-am obișnuit și cu purtatul măștilor pe care le vedeam întîmplător doar în filmele documentare despre orașe din Asia unde aerul era atît de poluat încît ți-era mai bine să respiri cu mască. Între timp, am trecut cu toții prin mici traume individuale sau colective – am asistat neputincioși la tragedia din Italia, am văzut sisteme medicale din țări mai dezolvate decît noi în colaps, unii dintre noi s-au îmbolnăvit și au trecut ușor peste boală, alții nu, din păcate. Însă dincolo de boală, am învățat cumva să acceptăm o lume în care toate libertățile noastre au fost brusc limitate, în care s-au impus niște reguli sociale greu de conceput în 2019. Desigur, au apărut și conspirațiile și conspiraționiștii, curentele cu mască și antimască, zvonurile, dar a apărut și umorul „de pandemie”. De fapt, lucrurile sînt simple – ce poți face în momentul în care nu mai mergi la școală, nu mai mergi la job, nu poți ieși din casă decît cu o declarație pe proprie răspundere, nu-ți mai poți imagina cum va arăta viața ta peste cîteva luni, doar să te prăbușești pe canapea și să rîzi?

Totuși, 2020 a fost un an cu rele, mai ales cu rele, dar și cu bune. Ca fiecare an. Bine individual, bine colectiv, bine la nivel de instituții sau bine la nivel de comunități. Iar cele bune ar fi și mai bine să se adune, și asta am încercat să facem și noi, la final de an 2020.