Anton Pann şi "turcul de lîngă noi"

8 ianuarie 2014   Tema săptămînii

Hazardul istoriei a făcut ca provinciile româneşti să fie mai mereu o „periferie“, o „margine“ de lume situată pe linia de falie a marilor puteri, niciodată însă un centru, un „buric al pămîntului“. Sentimentul periferiei, al „fundului de lume“, al excluderii de la marea istorie şi-a pus în mod indelebil amprenta asupra mentalităţii şi a comportamentului colectiv, fiind potenţat, fără îndoială, şi de eclectismul specific ariilor de frontieră. Zonele de felul acesta îşi au, desigur, noima şi farmecul lor, generate de acea uşurătate şi, totodată, fragilitate a locurilor în care nimic nu este făcut să dureze, de vreme ce totul se naşte şi vieţuieşte sub semnul eternului provizorat.  

Antonie Pandoleon Petrov(eanu), cunoscut mai tîrziu ca Anton Pann (1796/1797-1854), a fost produsul şi exponentul acestei „lumi de margine“, nu atît cosmopolită, cît hibridă, plină de contradicţii şi contraste, oscilînd între sublim şi tragic, între pitoresc şi grotesc – o lume plină de vitalitate, pasională şi nestatornică, la fel de înzestrată pe cît de plină de cusururi, încercînd nu atît să edifice cu gîndul la viitor, cît să supravieţuiască, „să se descurce“, să se mai izbăvească o dată, şi încă o dată, de „răutăţile“ şi obscurităţile vieţii. 

Anton Pann a practicat, dincolo de preocupările sale în domeniul muzicii bisericeşti, o literatură de graniţă, apropiată mai degrabă de literatura populară decît de cea cultă, care reflecta în mare măsură valorile lumii din care provenea. Date fiind conţinutul şi structura cărţilor semnate ori tipărite de el, se poate presupune că acestea se adresau cu precădere cunoscătorilor de carte fără prea mari veleităţi (dascăli de extracţie modestă, boieri „de buzunar“, burghezi din mediul urban, negustori, meşteşugari), fiind hărăzite îndeobşte lecturii cu voce tare în cadre neconvenţionale precum reuniunile de familie ori de breaslă, serbările cîmpeneşti şi şezătorile, care reluau, la cote modeste, formula banchetului antic. Publicul său ţintă era, cu alte cuvinte, publicul predilect al literaturii de colportaj, care urma să dispară, de altfel, odată cu disoluţia lentă a beneficiarilor săi.

Astfel se explică faptul că marea majoritate a cărţilor semnate de Anton Pann aveau fie caracter de divertisment, fie caracter religios, răspunzînd astfel ariei de interes a „cititorilor populari“. Categoria întruchipată de ei nu reprezenta decît o minoritate în ansamblul destinatarilor cărţii, fiind caracterizată printr-un apetit mai degrabă redus pentru achiziţia tipăriturilor. Interesul acestor lectori ocazionali se îndrepta către cărţile ieftine (de fapt, broşuri, „cărticele“), obiecte efemere şi adeseori grosiere care se adresau orăşenilor din clasa de mijloc şi, eventual, unei pături nesemnificative a populaţiei rurale. Tocmai acestui tip de cititor, puţin dispus să investească în carte, i se adresa Anton Pann, de unde şi opţiunea pentru o versificaţie aproape elementară, menită să înlesnească receptarea mesajului şi, totodată, memorarea. Limba bucoavnelor sale este simplă, fără artificii oţioase, căci „adrisantul“ era nepretenţios şi, mai cu seamă, neiubitor de farafastîcuri stilistice, care scăpau oricum spiritului său pragmatic. „Iubitul cetitor“ va fi savurat, în schimb, înlănţuirea de parimii şi jocuri de cuvinte (sufocantă din perspectivă modernă), precum şi trimiterile la anecdote, snoave ori basme binecunoscute. Reconstituirea profilului acestui cititor ne oferă, prin urmare, grila cea mai adecvată de receptare a literaturii lui Anton Pann şi a intenţiilor sale, mai curînd utilitare decît artistice.

Culegere de proverburi sau Povestea vorbii şi O şezătoare la ţară sau Călătoria lui Moş Albu reprezintă, am putea spune, punctul culminant al literaturii noastre de colportaj. Anton Pann, în care unii comentatori văd un aspirant la sfera literaturii culte, întruchipează, de fapt, spiritul „lumii de ieri“, vechiul mod de a înţelege şi practica literatura. El este un om al vremii sale, interesat nu atît de originalitate, cît de transmiterea, de perpetuarea unei tradiţii în care „turcul“ şi amprenta culturală turcă se pierd fără prea mari contrarietăţi în alambicul balcanic. Este greu de spus dacă Pann s-a folosit de surse exclusiv orale, aşa cum preciza el însuşi, dacă a prelucrat texte manuscrise (cazul lui Archir) ori tipărite (cazul Năzdrăvăniilor lui Nastratin Hogea), româneşti, bulgăreşti şi turceşti. În foarte multe cazuri ne confruntăm cu repovestirea unor teme aflate deja în circulaţie, dar supuse unui proces vizibil de autohtonizare; alteori ne aflăm, probabil, în faţa unor „izvodiri“ personale, care urmează însă aceeaşi schemă şi aceleaşi principii, căci se adresează aceleiaşi categorii de receptori. 

Cel mai suculent este, desigur, vocabularul, care exploatează resursele expresive ale unor cuvinte împrumutate din alte limbi balcanice (uneori bulgara, dar mai cu seamă turca). Totuşi, numărul turcismelor nu depăşeşte media tolerabilă, dacă este să ne raportăm la limbajul curent al epocii (iată cîteva exemple: tiriachiu/tiriac, bacal, pasturma, liulele, tiutiun, ciubuc, chesea, miras, telal, mezat, cafas, sarai, anteriu, giubea, ceacşir, bent, biniş, chimir, samar, liman, tulumbagiu, simigiu, pogace, simit, para, oca, divan, hazna, tabla, mezelic, tura, peşin, alai, tain, muşteriu, vizir, gheveci, caftan, olac, chiup, salaş, ceat-pat etc.). Vocabulele de această factură sînt folosite cu şart, căci contextele în care sînt inserate îmbracă adeseori o tentă ironică. Nu este mai puţin adevărat că multe dintre ele intraseră în uzul curent încă din secolele anterioare, aşa încît nu mai erau percepute neapărat ca exotisme.

Un loc aparte în ansamblul operei lui Anton Pann revine aşa-numitelor „scrieri turceşti“, grăitoare nu doar pentru natura preocupărilor autorului, ci şi pentru stadiul contactelor dintre cele două culturi la jumătatea secolului trecut: mă refer la traducerea turcă a Evangheliei din duminica Paştilor (la a doua Înviere) (1840), la cele 29 de Proverburi turceşte cu româneşte, publicate în Culegere de proverburi sau Povestea vorbii (1847), şi la Dialog în trei limbi: ruseşte, româneşte şi turceşte, fiecare întocmită în vorbire după idiotismul ei (1848). Potrivit lui Vladimir Drimba, limba acestor texte poartă, în general, pecetea dialectului vorbit la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea la Sliven (cîndva în Imperiul Otoman, astăzi în Bulgaria), unde exista o comunitate turcă bine cristalizată, cu care Anton Pann intrase în contact în copilărie; idiomul amintit aparţinea grupului dialectal rumelian de est, dar includea şi particularităţi ale grupului rumelian de vest. 

Lucrărilor amintite li se adaugă, desigur, traducerea din limba turcă a Năzdrăvăniilor lui Nastratin Hogea (evocat şi de Dimitrie Cantemir, care se adresa însă unei cu totul alte categorii de cititori). Anecdote inspirate de acest personaj circulaseră pe cale orală, în Principatele Române, ca şi în Turcia ori în alte teritorii otomane, cu mult înainte de apariţia opului lui Anton Pann (1853); prima ediţie turcească a cărţii apăruse în jurul anului 1837, ea fiind urmată curînd de o traducere în limba greacă şi traducerea românească.

Personajul Nasreddin, popular în întreaga lume turcică, era faimos şi în spaţiul balcanic, care dobîndise o anumită omogenitate, fie ea şi superficială, ca urmare a dominaţiei turceşti; în multe cazuri, el se suprapunea peste tipuri locale cu trăsături similare. La fel s-a întîmplat şi în spaţiul românesc, unde Nastratin răspundea cum nu se poate mai bine ambianţei culturale şi spiritului timpului, de unde şi primirea, iar apoi asimilarea sa entuziastă. El părea să sugereze, o dată în plus, că turcul secolului al XIX-lea, aşa cum îl vedeau Anton Pann şi contemporanii săi, era departe de a mai fi turcul cel cumplit din genunile istoriei: el devenise pe nesimţite „turcul balcanic“ – vecinul şi seamănul nostru. Această modificare de viziune era, fără îndoială, rezultatul unui proces lent, care reflecta nu doar evoluţiile istorice imediate, ci şi percepţia comună a unei lumi fundamental metisate, în care „neamurile“ sfîrşiseră prin a coexista cu înţelepciune, cu resemnare, dar şi cu empatie şi, în cele din urmă, cu nesmintită voioşie...

Prof. dr. Luminiţa Munteanu este coordonatoarea Secţiei de limba turcă şi directoarea Departamentului de Limbi şi Literaturi Orientale al Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine, Universitatea din Bucureşti

Mai multe