(Anti)teodiceea după Petru

Rareori întîlnesc un autor care să mă contrarieze așa cum o face Petru Creția. În primul rînd, pentru că ceea ce acționează din partea lui asupra mea este stilistica libertății și reflexul delicateții pentru detalii. Parcă nu există opreliști pentru întrebare, iar această dezmărginire este pusă în operă cu cea mai mare atenție, ca pentru a nu tulbura nimic din respirația gîndirii. În același timp, uneori te poți trezi în atmosfera închisă a unui unghi foarte îngust. Ceea ce experimentezi atunci stă sub semnul unui fatalism împovărător. Zborul săgeții sale te poartă în spațiul unei închisori în care nici Petru Creția nu se simte bine și din care pare a căuta o deznădăjduită scăpare. Se simte acest lucru mai cu seamă în interpretarea la Cartea lui Iov.

Unul dintre cele mai mari pariuri lansate în textul introductiv la traducerile sale din Ecleziastul, Cartea lui Iona, Cartea lui Ruth, Cartea lui Iov și Cîntarea Cîntărilor este cel al posibilității de a citi în afara Tradiției, fără ajutorul ei, ba, uneori, chiar împotriva ei – măcar prin gestul de a nu ține cont de contribuția acesteia la geneza în multe feluri stratificată a unui text. Mărturia lui Petru Creția este simplă, seducătoare și zdravănă prin puterea de a te pune pe gînduri: „M-am hotărît să traduc aceste cărți din via dorință de a-i pune la îndemînă cititorului român de astăzi un text degrevat de întreg protocolul, inerent, al tradiției bisericești, un text de citit, liber, ca marea literatură“ (Cinci Cărți din Biblie, Humanitas, 2009).

Petru Creția citește la liber Cartea lui Iov, iar ceea ce pare a rezulta este o antiteodicee, adică o răsturnare a încercării de a arăta că existența răului și a suferinței nu infirmă bunătatea divină. Analizînd răspunsul pe care Iehova îl adresează întrebărilor prin care Iov caută să afle pentru ce a fost pedepsit, Petru Creția subliniază faptul că acesta „nu este rostit de Dumnezeul dreptății în replică la niște întrebări legate, în totalitatea lor, de problema dreptății, ci de Dumnezeu ca autor atotputernic al lumii: de cineva pe care, în nimicnicia ta, nu ai a-l întreba nimic, de cineva incomensurabil cu tine și care te face să știi asta“.

Ceea ce este contestat în această perspectivă este tocmai interpre-tarea suferinței ca răspuns pro-por-țional față de răul propus de om. Su-ferința este măsura punitivă și terapeutică pe care Dumnzeul iudeo-creștin pare a o aplica celor care greșesc. Or, dacă atît în antichitatea iudaică, cît și în cea greacă, relația dintre Dumnezeire și Creație stă sub semnul dreptății și al ordinii, cum rămîne cu suferința lui Iov, „un om vrednic și cinstit, care se ferea de păcat“?

Petru Creția admiră puterea autorului Cărții lui Iov de a ataca însăși problema răului din lume și de a duce gîndul pînă la capăt. Nimicirea treptată a lui Iov „îl pune pe Dumnezeu în cea mai crîncenă lumină a sa: aceea de a chinui fără margini un om bun tocmai pentru că e bun, doar pentru a dovedi cuiva că bunătatea sa este dezinteresată“. Iar aceasta înseamnă că în timp ce bunătatea lui Iov este probată pînă la capăt, cea a lui Dumnezeu nu rezistă. În lume există suferință nu doar din cauza greșelilor omenești, ci și pentru că Dumnezeu, în nemărginita sa putere, o îngăduie sau, mai rău, uneori o provoacă. „Iov își afirmă cu încăpățînare nevinovăția și, prin aceasta, este tot timpul tangent afirmării nedreptății divine și astfel, ca spectatori ai disputei, sîntem împinși către o concluzie înspăimîntătoare: aceea că autorul legii morale o încalcă, nesocotind propriul său principiu justițiar. Că Dumnezeu, ispitit de Satan, cade în păcat.“

Interpretarea lui Petru Creția pare a fi un ecou al Răspunsului la Iov, textul prin care, în 1952, Carl Gustav Jung vorbea despre „fața“ și „umbra“ lui Dumnezeu ca despre „Yahweh“ și „Satan“, cele două aspecte ale uneia și aceleiași Divinități. Scopul fondatorului psihologiei analitice era acela de a evidenția, prin recursul la Iov, faptul că atunci cînd omul nu își conștientizează cotloanele umbroase ale Sineului, crezînd că trăiește într-o casă inundată de lumina conștiinței, suferința va surveni ca măsură de vindecare a unui ego inflaționat, care crede că orice ar face, face bine. Or, din acest punct de vedere, interpretarea lui Jung presupune un pas în plus: deși este nevinovat, Iov este sedus de propria-i nevinovăție. Propriul păcat este stagnarea în monumentalitatea nevinovăției. Iar asta, din perspectiva relației cu Dumnezeu, este un factor de stază și necroză.

Se simte acest pas mai departe la Petru Creția? Nu, în cazul său interpretarea pare a rămîne centrată asupra tragismului celui vrednic și cinstit. Iov este nevinovat și pledează astfel neîncetat. Îi cere socoteală unui Dumnezeu atotputernic, discreționar și capabil să facă răul, primește un răspuns zdrobitor și neconcludent. Este iertat doar pentru că Dumnezeu vrea să omagieze dîrzenia de a pleda pentru propria nevinovăție. Alege să tacă doar pentru că e convins de faptul că nu are cu cine vorbi. Și sfîrșește prin a prin a spera într-un „Dumnezeu de dincolo de Domnul cu care se află în nedumerire și vrajbă“. Petru Creția ne înfățișează un Iov ca desprins din filmele noului val al existențialismului francez, în regie camusiană, un Iov frumos în asumarea propriei finitudini și care, într-adevăr, pare a nu avea nimic de-a face cu Tradiția talmudică sau cu cea patristică de interpretare a Scripturii.

Însă interpretarea lui Petru Creția se apropie de una dintre exegezele patristice ale cazului Iov, fără a se duce pînă la capătul gîndului construit de aceasta. Ceea ce au în comun este constatarea faptului că Dumnezeul cu care se confruntă Iov nu este o divinitate a dreptății, a echilibrului și a proporționalității. Ci, mai degrabă, una care e dispusă să nu respecte legea morală. Acesta este punctul în care perpectivele se despart. Pentru că în timp ce Petru Creția traduce disponibilitatea transgresivă a lui Dumnezeu ca trăsătură a samavolniciei sale, Tradiția vede aici semnul tainei de „dincolo“ de transcendență și, prin urmare, al indisponibilității divinității de a se conforma tiparelor comportamentale ale umanității.

Într-adevăr, conform Tradiției creștine, Dumnezeu pare a excede în gesturile sale logica economiei, a schimbului proporțional, a lui a da pentru a lua ceva înapoi, ca răsplată sau ca pedeapsă. În pilda evanghelică a talanților, sluga care a primit doar un singur talant răspunde, atunci cînd i se cere socoteală pentru neîmbogățirea darului primit, zicînd: „Doamne, te-am știut om aspru, care seceri unde nu ai semănat și aduni de unde nu ai împrăștiat“ (Matei 25, 24). La fel, în pilda măslinului neroditor un smochin este blestemat pentru faptul că nu a rodit, deși nu era încă vremea roadelor sale (Marcu 11, 13). Nicolae Steinhardt citește aceste pilde exact în sensul excederii de către Dumnezeu “a ideilor noastre de dreptate, relația cu el nefiind întemeiată pe un do ut des contabil“ (Jurnalul fericirii, Dacia, 2000). „Parcă Dumnezeu ne cere să lucrăm după soroace și regulamente, ca la bănci.“ Din acest unghi, Cartea lui Iov este înțeleasă de Tradiție ca pildă despre trezirea celui mai credincios dintre oameni din încremenirea în postura de pietà a cucerniciei. Iov uitase de relația vie cu Dumnezeu, iar suferința este cea care îl pune în postura dinamică a interogării. Iar a te întreba înseamnă a fi treaz, a fi alert, a fi pe cale.

Pentru că nu întrezărește în Cartea lui Iov nimic despre condiția amorală a dumnezeirii, lui Petru Creția nu-i rămîne decît să îl vadă pe Dumnezeu din postura unui demiurg imoral. Iar trauma acestei negre revelații este oblojită cu speranța deznădăjduită într-un Creator aflat dincolo de Domnul cu care se află în nedumerire și vrajbă. Inevitabilul este, astfel, aproape întîmplat. Ferindu-se de o lectură conformă protocolului tradiției bisericești, Petru Creția oferă o hermeneutică a Cărții lui Iov în buna tradiție concurentă creștinismului, cea a dualismelor gnostice, potrivit cărora salvarea din mîinile unui demiurg ignorant nu poate veni decît din partea unei alte dumnezeiri, mai înalte și mai nobile. Semn distinctiv pentru faptul că cel mai probabil dezvrăjirea de tradiție este una dintre cele mai subtile vrăji care acționează încă asupra noastră atunci cînd citim. 

Andrei Găitănaru este doctorand la Facultatea de Filozofie şi membru al Centrului de Studii Medievale de la Universitatea din Bucureşti.