„Antisemitismul ca drept fundamental“

„În România, antisemitismul e un drept fundamental al omului.“ Fiți pe pace, acest articol nu e scris de un antisemit. Citatul de mai sus aparține fostului meu coleg de origine evreiască de la BBC, Dorian Galbinski, care la începutul anilor ’90 a dat această replică unui tînăr jurnalist din România care îi spusese franc: „Eu sînt foarte antisemit“. 

Au trecut de atunci peste 25 de ani și, deși evreii aproape au dispărut din România, antisemitismul e în continuare prezent. Apariția și cvasi-generalizarea Internetului au perpetuat și uneori au potențat acest fenomen: dacă-ți arunci privirea pe comentariile la articole care ating chestiunea evreiască (iar uneori nici măcar nu o ating) te îngrozești de antisemitismul violent pe care acestea îl promovează. La o simplă căutare pe Facebook cu „moarte jidanilor“ obții sute de rezultate. Este foarte probabil că majoritatea celor care fac comentariile n-au cunoscut în persoană nici un evreu în viața lor. De unde și binecunoscutul antisemitism fără evrei, care se insinuează și în viața publică.

„Antisemitismul în România a devenit un produs de larg consum. Comercializat de politicieni ca un ingredient al naționalismului, antisemitismul se scurge și curge în sistemul de canalizare al politicii românești… într-o țară în care trăiesc mai puțin de 3000 de evrei, majoritatea lor fiind persoane în vîrstă, poate pentru unii este surprinzător că eu afirm că în România există antisemitism…“, spune președintele fondator al Centrului pentru Monitorizarea și Combaterea Antisemitismului, Marco Maximilian Katz. „Această stare de fapt este o dovadă vie că existența antisemitismului în era noastră nu mai necesită prezența evreilor… așijderea unui virus, este nevoie numai de o mică adiere pentru ca antisemitismul să devină virulent…“, adaugă el.

Perspectiva integrării României în NATO a determinat autoritățile să treacă la acțiune: guvernul condus de Adrian Năstase a adoptat, în 2002, Ordonanța de Urgență 31, care incrimina mișcările și propaganda fasciste, precum și negarea Holocaustului și cultul unor persoane condamnate pentru crime împotriva omenirii, de pildă Ion Antonescu. Efectul a fost practic nul, chiar și după amendarea ordonanței prin Legea 217/2015, care incrimina în mod explicit propaganda legionară și negarea Holocaustului din România.

Publicarea în 2004 a Raportului Comisiei „Wiesel“ prin care statul român recunoștea, în sfîrșit, responsabilitatea regimului Antonescu în moartea a 280.000-380.000 de evrei și a 11.000 de romi în perioada 1940-1944 ar fi trebuit să reprezinte un moment de cotitură în combaterea antisemitismului. Numai că acest act oficial, bazat în mare parte pe documente din arhivele românești, a rămas puțin cunoscut publicului, iar dintre cei care-l cunosc, o bună parte îl contestă ca fiind „un act dușmănos al evreilor împotriva poporului român“ impus și acceptat de România în chiar anul în care Uniunea Europeană a decis acceptarea de principiu a aderării țării, produsă la 1 ianuarie 2007.

A fost înființat Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel“, instituție publică sub egida Guvernului României, care are ca rol „identificarea, culegerea, arhivarea, cercetarea, publicarea documentelor şi rezolvarea unor probleme ştiinţifice referitoare la Holocaust, elaborarea şi implementarea de programe educaţionale şi culturale privind acest fenomen istoric“. Văzut de antisemiți ca un „instrument al evreilor“, Institutul „Wiesel“ s-a făcut adeseori impopular în aceste medii prin atitudinea intransigentă față de renașterea în diferite forme a legionarismului și de manifestările de negare a Holocaustului.

„Din perspectiva noastră, promovarea simbolurilor Mișcării legionare, a memoriei eroizante a elitei legionare sau a unor persoane condamnate pentru crime de război reprezintă o modalitate insidioasă de a minimaliza memoria Holocaustului și poate fi deci considerată ca o manifestare de antisemitism“, afirmă directorul Institutului „Elie Wiesel“, Alexandru Florian, care acuză autoritățile de pasivitate în fața acestui fenomen. „Faptul că uneori administrația locală încurajează memoria «rea» a Holocaustului sau că OUG 31/2002 modificată prin Legea 217/2015 nu produce efecte credem ca poate fi încadrat la rubrica «Ce nu fac autoritățile pentru a combate antisemitismul». Aș aminti aici refuzul Primăriei Cluj de a schimba denumirea străzii Radu Gyr, fruntaș al Mișcării Legionare, sau nefinalizarea anchetei penale timp de ani de zile în privința unor cazuri posibil de încadrat în OUG 31/2002 (salutul nazist în fața Institutului «Elie Wiesel», respectiv negarea în public a Holocaustului)“, afirmă directorul Alexandru Florian.

Un recent sondaj de opinie comandat de Institutul „Elie Wiesel“ arăta că evreii au o imagine mai bună (sau mai puțin proastă) decît cea a altor minorități, cum ar fi maghiarii sau romii, dar și faptul că doar o treime dintre cei chestionați consideră că în România ar fi avut loc un Holocaust.

E o creștere cu 5% față de sondajul similar realizat în 2015, dar care nu schimbă esențial datele problemei în ceea ce privește antisemitismul din România. 

Petru Clej este jurnalist, corespondent la Londra al Radio France Internationale – România.

Foto: sinagoga din Cluj