Antirasismul ca reglare de conturi

4 august 2020   Tema săptămînii

Deși există mari deosebiri între cele două cazuri, tentația e mare – și puțini i-au rezistat – de a pune pe același plan moartea lui George Floyd și ceea ce în Franța se numește „afacerea Adama Traoré”. Voi reaminti, foarte pe  scurt, faptele. În 19 iulie 2016, o echipă a Jandarmeriei din Persan (localitate din apropierea Parisului) încearcă, la început fără succes, să-i aresteze pe doi dintre frații Traoré, bănuiți de trafic cu stupefiante. După o lungă urmărire, Adama este prins și dus la sediul Jandarmeriei. Moare o oră mai tîrziu fără ca să aibă urme de violență pe corp. Ca și cîțiva dintre cei 16 frați ai săi (provine dintr-o familie poligamă), Adama este delincvent multirecidivist, a stat de două ori în închisoare pentru violență, consum de droguri, furturi etc. În timpul celei de a doua detenții este acuzat de cel cu care împărțea celula că l-ar fi violat în repetate rînduri. Recent, tribunalul a stabilit vinovăția lui Adama, dar, oricum, sentința nu mai poate avea urmări penale. Decesul lui Adama în incinta Jandarmeriei a provocat, așa cum era de așteptat, tulburări în Persan, tulburări ce au luat o cu totul altă amploare după ce sora acestuia, Assa Traoré, excelentă comunicatoare, a declanșat o foarte agresivă campanie mediatică, prezentîndu-l pe Adama drept o victimă a „rasismului sistemic”. Expertiza medicală a stabilit că moartea lui se datora unei boli genetice. Assa a perseverat și a cerut contraexpertize peste contraexpertize, a pus pe roate colectivul „Dreptate pentru Adama” care o organizat numeroase manifestații în orașele franceze. Nimic nu a venit să confirme vinovăția jandarmilor, dar protestele continuă, mizînd – firește – pe discursul antirasist.

Ceea ce apropie, așadar, cele două cazuri este tipul de reacție pe care l-au suscitat. Se respinge ipoteza unui act izolat sau a unui concurs nefericit de împrejurări și se recurge la o extrapolare simplistă, dar menită să influențeze puternic opinia publică: toți polițiștii sînt criminali și rasiști, statul e rasist, albii sînt rasiști. Eseista Elisabeth Lévy rezumă foarte bine această strategie a stigmatizării: orice alb e rasist, orice bărbat este un violator și orice polițist e o brută, prin urmare polițistul are „privilegiul” de a fi de trei ori detestabil. Despre unele reacții franceze la teoria „rasismului structural” a scris de curînd, chiar în această revistă, Matei Vișniec. Puțini sînt însă la noi cei care au aflat despre existența în Franța a unui partid numit Partidul Indigenilor Republicii (PIR). La început a fost o asociație care în 2010 s-a transformat în partid. Teza centrală a ideologiei partidului este că ne aflăm astăzi în faza „anticolonialismului postcolonial”. Franța rămîne, în viziunea PIR, un „stat colonialist”, iar istoria Franței trebuie înlocuită cu istoriile comunităților care s-au așezat, de-a lungul anilor, pe acest teritoriu. Rasa este o „construcție socială”, întregul nostru cotidian este structurat de „lupta raselor sociale”. „Indigenii” sînt de un agresiv rasism anti-albi, ei condamnînd de pildă căsătoriile mixte și metisajul. Deși marginali, sînt vizibili mediatic și au un rol important în protestele de stradă. Și ei, și personaje precum Assa Traoré au făcut să circule imaginea unei Franțe ce îi supune pe imigranți unei persecuții polițienești generalizate. Nu e numai cazul Franței. Universitarul canadian Mathieu Bock-Côté observă că și Statele Unite, și țările europene se află într-o situație imposibilă: identitatea lor națională este în chip brutal redusă la o identitate rasială, aceea a „majorității albe”. E, în fapt, adaugă Bock-Côté, o formă de identitate negativă: aceste țări nu pot să existe decît ispășind păcatele care li se atribuie.

Insistența cu care este invocată perioada colonială atestă o importantă mutație ideologică: în anii ’90, după prăbușirea comunismului, a cîștigat teren critica imperialismului colonial. În universități au apărut  studiile post-coloniale, a fost tot mai prezent discursul revendicativ, cerînd reparații în numele victimelor de odinioară. Este ceea ce face, de exemplu, Algeria. Or, relațiile dintre Franța și Algeria au fost mult mai complicate. După 1830, francezii au cucerit un teritoriu unde viețuiau populații eterogene (un teritoriu pe care înainte îl colonizaseră… otomanii!). Prezența franceză a însemnat, ulterior, și eradicarea epidemiilor, construirea de spitale, școli, baraje, poduri, introducerea unei agriculturi performante etc. În războiul pentru independență, violența a fost de ambele părți, algerienii au comis multe atentate soldate cu victime din populația civilă. Președintele Macron a recunoscut, în termeni foarte duri, de altfel, responsabilitatea Franței, dar conducerea actuală a Algeriei vrea – pe urmele răposatului președinte Bouteflika – mai mult. Trecutul colonial nu este însă, probabil, chiar atît de sumbru, din moment ce astăzi trăiesc în Franța șase milioane de algerieni. Culpabilizarea Europei este, de la un punct încolo, excesivă și nedreaptă. Europa a fost primul continent care a abolit sclavia, după ce aceasta fusese practicată pe scară largă de negri și de arabi. Comerțul cu sclavi către Statele Unite este estimat la 11 milioane de persoane, cel intern african la 14 milioane, iar cel către țările musulmane la 17 milioane. Abia în 1980 (!), Mauritania a desființat prin decret tîrgurile de sclavi, dar se mai face comerț cu sclavi în Sudan și în unele țări asiatice. Manipularea istoriei e însă acum o practică obișnuită. Un specialist de mare autoritate în problemele rasismului și antisemitismului, Pierre-André Taguieff, consideră că antirasismul a devenit un tribunal instrumentalizat în numele unor memorii identitare și fundamentat pe imperativele căinței și recunoașterii vinei.

Totul converge, în consecință, către un antirasism caricatural, după cum către ipostaze caricaturale au evoluat și feminismul, și ecologismul. Așa a fost distrusă statuia lui Victor Schloelcher, cel care a avut un rol major în abolirea sclaviei (da, dar era alb…), așa a ajuns Churchill la fel de rasist ca Hitler, așa Cervantes, care a stat cinci ani ca sclav, a fost socotit un simbol al „supremației albe” etc. Creațiile artistice ale trecutului nu trebuie doar contextualizate, ci și, încă și mai bine, rescrise: în 2018, la Florența s-a montat opera Carmen la finalul căreia Carmen este cea care îl ucide pe Don José (dreaptă pedeapsă pentru un macho arogant). Acum un an, Ashley Remer, fondatoare a muzeului virtual girlmuseum.org, declara pentru New York Times că Gauguin a fost un pedofil încrezut și supraestimat; i-a ținut hangul, în același ziar, o anume Farah Nayeri: „Într-o epocă în care a crescut sensibilitatea față de problemele de gen, rasă și colonialism, muzeele trebuie să reevalueze moștenirea lui Gauguin”. A pretinde – comentează Pierre Cormary, cunoscut muzeograf – să preiei „critic” o operă înseamnă să o stigmatizezi din start, să o denunți, să o semnalezi ca posibil nocivă. Muzica clasică ar fi, pare-se, privilegiul albilor și al asiaticilor. La fel, algebra și geometria (sigur că da: Pitagora, Thales etc.), o universitate plănuiește să simplifice gramatica limbii engleze. Teoria genului a generat aberația numită „scriitura incluzivă” pe care unii exaltați se obstinează să o practice. În mediul academic trebuie să te miști cu maximă prudență: într-o carte din 2008, Aristotel la muntele Saint-Michel, istoricul Sylvain Gouguenheim a scris că moștenirea antichității grecești a fost transmisă nu numai grație arabilor, ci și prin intermediul călugărilor din mînăstirile medievale. Urmarea: mai mulți colegi de la École Normale au inițiat o petiție cerînd îndepărtarea lui din învățămînt. O teză despre care se zice că își face loc printre istorici pretinde că, de fapt, invaziile barbare n-au avut loc, că Roma a fost în realitate salvată de populațiile diferite (diversitatea este aprioric benefică) ce au revigorat o civilizație mai puțin briliantă decît s-a crezut. Avem de a face cu încă o contribuție la mitologia destinată a celebra virtuțile multiculturalismului.

A fi antirasist însemna – și sper că mai înseamnă pentru mulți dintre noi – a refuza clișeele și a respinge categoric ideea că există rase superioare și rase inferioare, rase utile și rase nefolositoare. Însuși cuvîntul „rasă” era contestat și se cerea ca oamenii să nu mai fie judecați după culoarea pielii. Discursul „progresist” de astăzi ne obligă să ne definim identitatea și repune – ce ironie! – în prim plan conceptul de rasă, antirasiștii de la Black Lives Matter, de la Partidul Indigenilor sau de la grupul (ce se prezintă drept „afrofeminist”) Mwasi din Franța fiind la fel de obsedați de rasă precum rasiștii cei mai înverșunați. Ei afirmă acum că e un comportament rasist să NU judeci un om după culoarea pielii ! Minoritățile își proclamă  identitatea ca „victime istorice”, iar națiunile ar trebui să-și ispășească păcatele pedepsindu-se prin ritualuri colective sau prin alte gesturi simbolice (discriminarea pozitivă). Anette Davis, membră a grupului Mwasi, a lansat un manifest („Să vorbim despre privilegiul alb”) în care – adresîndu-se albilor – spune, printre altele: „Dați-ne banii voștri, fără condiții (…) Ascultați-ne și învățați să tăceți”. E tipic pentru acel discurs de intimidare de care vorbea mai demult Taguieff, asociindu-l cu „practica euforică a delațiunii”.

Poate că totuși vom avea suficiente resurse de inteligență și luciditate pentru a nu eșua într-o societate a culpabilizării permanente și a delirului identitar.

Alexandru Călinescu este critic și istoric literar, profesor de literatură franceză la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată este Instantanee cu final deschis, Junimea, 2020.

Mai multe