Antimisocapnist

A m putea să o luăm de la pașopt, dar nu o vom lua de acolo, o luăm de la ’51. Mai precis, de la 1651, cînd apare, la Londra, Hymnus Tabaci, „un poem în cinstea tutunului, compus cu eroism de Raphael Thorius“ (lăsînd la o parte alte considerente, mai limpezi ori mai cețoase, pare într-adevăr un act eroic să compui poeme atît de vaste ca acesta, care se întinde pe nu mai puțin de o mie cinci sute patruzeci și cinci de versuri, dacă am numărat bine). 

Thorius (pe care îl chema, la naștere, De Thoor, fiindcă era flamand, nume preschimbat în Thorie după ce a ajuns în Anglia și apoi latinizat în Thorius) a fost un medic renumit la vremea lui și putem presupune că s-a aplecat asupra chestiunii tabagice cu întreaga probitate cerută de profesia aleasă. Nu-i lesne să cînți, în hexametri latini, virtuțile unui vlăstar al familiei Solanaceae dacă n-ai un dram de încredere în adevărul rimelor tale și fără a-i fi simțit, pe cerul gurii, vlaga. Firește, cînd te lași purtat de avîntul inspirației și expirației, se mai întîmplă ca adjectivele tale să capete accente ditirambice (precum „ferice amețeală“, „nobilă salivă“, „neasemuite lacrimi“, „binefăcătoare tuse“), însă ele ar trebui să aibă, toate, un temei de netăgăduit.

Datele spun că Raphael Thorius a compus Hymnus Tabaci în 1610, dar poemul a fost nevoit să aștepte, pentru a fi publicat, pînă în 1625, cînd Louis van Kinschot (Ludowic à Kinschot, în grafia vremii) tipărește, la Leyda, versiunea originală în limba latină. În același an (fast pentru operă, nefast pentru autor), Thorius își dădea duhul, răpus de ciumă. Doi ani mai tîrziu, în 1627, cartea apare și la Londra, iar în 1651, cum zisei mai sus, vede lumina tiparului versiunea engleză, în traducerea lui Peter Hausted. Între timp, însă, intrase pe fir regele Iacob I al Angliei. 

Acest monarh (despre care s-a spus că ar fi fost „cel mai înțelept nebun al creștinătății“), scos din sărite de răspîndirea năravului de a fuma între fruntariile regatului său, a pus mîna pe augusta lui pană și a compus, în 1619, un pamflet intitulat Misocapnos, printre ale cărui consecințe imediate se numără și aceea de a fi dus la apariția, în vorbire și în scris, a substantivului misocapnist, adică o persoană care urăște fumul de tutun, la fel cum misoginul urăște femeile. Curînd, o falie de netrecut avea să se deschidă între misocapniști și antimisocapniști (aceștia din urmă luîndu-și numele de la pamfletul Anti-Misocapnos al unor iezuiți polonezi), și cred că putem privi publicarea primei ediții a cărții lui Thorius în 1625 (coincidență sau nu, regele Iacob I moare în același an) ca pe unul dintre episoadele unei confruntări care nici astăzi nu s-a stins. (Paranteză de inserție în actualitate: un grup de militanți neozeelandezi împotriva fumatului a creat un blog numit I am a Misocapnist – „Sînt un misocapnist“, vezi https://quit.org.nz/en/ blogs/2014/february/07/12/17/48/i-am-amisocapnist.) 

Revenind la Hymnus Tabaci, iată ce scria Raphael Thorius: „Nu-i o rușine, azi, să-i spunem Tutunului pe nume, / E Sănătate, Spirit, Viață și Totul în lume“, un credo la care, peste două veacuri, va subscrie și un anume Barthélemy (în Arta de a fuma, 1844), scriind: „Sînt douăzeci de ani de cînd, fără să dau înapoi, / Îmi petrec zilele cu pipa sau țigara de foi“. Și continuă: „M-am întrebat adesea, cuprins de-nfiorare, / Ce soartă ar avea unii ca mine oare / Dacă l-ar alunga din lumea noastră pronia divină / Pe regele plantelor, care durerile alină. / Preacinstiți fumători, fără el ce v-ați face?“. 

Dincolo de Ocean, pe meleaguri americane, James Russell Lowell (poet romantic și un înflăcărat luptător pentru abolirea sclaviei) își imagina, în poemul „Imnul unei seri de iarnă către focul meu“, un tărîm feeric, Ținutul Nicotinienilor, guvernat de zeița Nicotia, „cea îndrăgită de muze“, fiica lui Bacchus și nepoata lui Morfeu. Iar dincoace, în Europa, tot cam pe atunci (ne spune Paul Lafargue, în Amintiri personale despre Karl Marx), părintele comunismului declara, cu amărăciune pecuniară: „Niciodată n-am să cîștig de pe urma Capitalului mai mult decît m-au costat trabucurile pe care le-am fumat scriindu-l“. La Paris, Asociația Franceză împotriva Abuzului de Tutun nu stă cu brațele încrucișate și organizează, în 1888, un concurs dotat cu un premiu în valoare de o mie de franci, a cărui temă era: „Despre efectele tutunului asupra sănătății oamenilor de litere și despre influența acestuia asupra viitorului literaturii franceze“. 

Ceva mai tîrziu, în aceeași Anglie unde se înfruntau cîndva, în cuvinte, medicul și regele, avem parte de hazul antimisocapnist (și spirtos) al lui Winston Churchill: „Să nu vă închipuiți că fumez toată ziua! Sînt prea cumpătat ca să fac asta. De fapt, e vorba de niște trabucuri false, care au fost scobite pe dinăuntru și umplute cu coniac“. De aici, din fum și aburi de alcool, mai facem un salt în spațiu și în timp, spre Japonia anului 1987, cînd apare nuvela „Ultimul fumător“ de Yasutaka Tsutsui: într-o metropolă unde parcurile au la intrare inscripția „Este interzis accesul cîinilor și al fumătorilor“, ultimul fumător, vînat de Poliție, se retrage pe acoperișul unei clădiri pentru a-și fuma în tihnă țigările finale.

Astea fiind scrise, cîteva rînduri din poemul „Tutungeria“ de Fernando Pessoa, ca încheiere: „[…] mă las pe spate în scaun / și fumez în continuare / Atîta vreme cît soarta mi-o va îngădui nu voi înceta să fumez“. Aveți un foc?