Antidot împotriva morții?
Printre volumele copilăriei, păstrate nu doar într-un raft de bibliotecă, ci și într-unul tăinuit în cutele memoriei afective, se află o carte cu coperți albe, scorojite de timp și de îndelunga folosire, pe a cărei primă pagină e scris, cu elegante litere de mînă, doar un nume de familie: Dumitrescu. Parcurg secvențele de pe foaia de titlu: Basme arabe, povestite de Eusebiu Camilar, 1001 de nopți, Editura Tineretului, 1956. Numele primului posesor și cel al figurii centrale a cărții rămîn, pentru mine, îngemănate, căci, înainte de a învăța să citesc, mi-au fost împărtășite poveștile Șeherezadei de către bunicul matern, doctorul Petre Dumitrescu. Îmi amintesc după-amiezile în care aș fi vrut, precum Riar-Șah, să nu se sfîrșească niciodată istoria depănată, să pot închide ușa în fața timpului și să păstrez doar ritmul domol sau alert al frazelor. Cadența lor funcționa ca un instrument de teleportare, mă trezeam dintr-odată într-un colț îndepărtat de lume, sub privirea unei alte epoci, cu legile ei adesea de neînțeles, și trăiam uimirea privilegiului de a mă putea furișa, invizibilă și nestingherită, printre șeici, negustori, înțelepți, femei viclene, derviși, sultani și alte făpturi, pe care nu aveam ocazia să le întîlnesc în viața din afara poveștii. Cred că atunci, pentru prima dată, am simțit că lumea poate încolți din sămînța cuvintelor și că între gura celui care le deapănă și urechea celui care le ascultă se înfiripă treptat o complicitate tainică.
Trei decenii mai tîrziu, citind textele lui David Le Breton dedicate antropologiei simțurilor (La Saveur du monde. Une anthropologie des sens, Métailié, 2006; Éclats de voix. Une anthropologie des voix, Métailié, 2011), intuiția mi-a fost confirmată și-am descoperit, cu ochii adultului de data aceasta, importanța cuvîntului din care se ivește lumea. Nu numai în Geneza biblică, dar în multe credințe țesute în culturile orale, rostirea întemeiază realitatea, o face să prindă contur și, ulterior, o ajută să se nască periodic. De aceea, performarea anumitor secvențe textuale (basme, povești, colinde), în situații clar delimitate, e menită să reinstituie timpul în care ele s-au petrecut și să ne ofere astfel posibilitatea miraculoasă de a deveni contemporani cu momentul săvîrșirii lor.
Scriind în monumentala sa lucrare, The Golden Bough, despre magie, James George Frazer o considera o tehnică capabilă să rezolve cele mai diverse probleme existenţiale, de la apărarea de forţele ostile și vindecarea diverselor -boli pînă la înfrîngerea unui duşman sau obținerea iubirii unei anumite persoane. Să ne amintim însă că în miezul fiecărui act magic apar şi unele structuri textuale (incantaţii, formule ritualice), fără de care respectivul construct ar fi privat de eficacitate.
Puterea cuvîntului este de necontestat în societățile orale, prin acest instrument infailibil faci și desfaci, zidești și distrugi, și, mai mult decît atît, există comunități în care este suprimată orice distanță între vocabulă și realitatea pe care ea o învăluie. De aceea, rostirea poate fi extrem de periculoasă (chiar pînă la a ucide), dar, în egală măsură, e capabilă să joace un rol taumaturgic, ca în povestirea hasidică relatată de Martin Buber (Les Récits hassidiques, Plon, 1949), în care un rabin explică, provocat de o întrebare, că o poveste trebuie să acționeze în profunzime și să reprezinte, în sine, un remediu. Exemplul este cel al unui bătrîn ucenic al lui Baal-Shem, paralizat, care, atunci cînd i se cere să-l evoce pe maestrul său (ce sărea și dansa în clipele de rugăciune), se coboară miraculos din patul suferinței și începe să-l imite, vindecîndu-se, astfel, într-un mod neașteptat.
Poveștile au puteri nebănuite atît asupra universului (la indienii Pueblo, de pildă, miturile se povestesc noaptea, pentru a ajuta stelele să înainteze pe cer), cît și asupra celor care le primesc, ascultîndu-le (la indienii Cherokee, basmele se spun iarna, pentru a face să pară mai scurte nopţile).
Insul capabil să le depoziteze în el însuși și să le împărtășească altora are un statut aparte în toate culturile. Andrei Cornea cîntărește, în volumul Scriere și oralitate în cultura antică (Humanitas, 2006, p. 146), prețuirea acordată „artizanului cuvîntului viu, celui ce știe să mînuiască lógos-ul oral“ și ajunge la concluzia că „în persoana acestui om, Grecia vedea încarnarea înțelepciunii (sophía) exact în felul în care Orientul o vedea în artizanul cuvîntului scris“.
Și astăzi, grioților (poeți și cîntăreți itineranți) din Africa occidentală li se atribuie puteri supranaturale, iar limba pe care o folosesc este alta decît cea a oamenilor obișnuiți. La dogonii din Mali se face distincția între limbajul cotidian, banal, și „cuvintele bune“, pe care numai inițiații le cunosc și le folosesc; populaţia Arunta din Australia cîntă versurile într-o limbă arhaică, diferită de cea uzuală, ca pentru a nu amesteca registrele cotidianului și excepționalului.
Înțelese ca o formă de transmitere a unor informații și cunoștințe, dar și de împărtășire a anumitor experiențe, textele performate de acești mînuitori ai cuvintelor se pot adapta unor contexte specifice, și în funcție de cererile formulate.
Povestitorul este cel care păstrează universul în temeliile lui firești și ține la distanță, măcar pentru o vreme, uitarea și moartea. E un intermediar între cele ce au fost și cele ce sînt, activînd mereu pîrghiile memoriei colective. Dacă este să îi dăm crezare lui Vladimir Propp și teoriei sale, potrivit căreia rădăcinile basmului fantastic pot fi regăsite în riturile de inițiere, atunci povestitorul este cel care îl îndrumă pe neofit pentru a parcurge cu bine treptele ritualului.
În prezent, pentru majoritatea copiilor lumii, cel dintîi povestitor este mama. Prin istoriile depănate, ea transmite nu numai o succesiune mai mult sau mai puțin tensionată de întîmplări, cu învățăturile aferente, ci și structurile proprii unei anumite limbi, construcțiile specifice pentru diversele contexte lingvistice, ajutîndu-l să ordoneze raporturile dintre eu, tu și altul, dintre aproape și departe, dintre ieri, astăzi și mîine. Altfel spus, îl inițiază pe copil în tainele limbii materne și într-o anumită logică a existenței. Mai mult decît atît, prezența și vocea mamei construiesc un univers securizant și nu putem afla cu exactitate dacă dorința de poveste se referă la curiozitatea în fața conținutului ei sau la nevoia de a avea ființa dragă în preajmă și de a o putea observa pe îndelete. Într-o carte dedicată Gramaticii fanteziei (Humanitas, 2009, p. 145), Gianni Rodari zăbovește asupra acestei idei, arătînd că „un seismolog ar putea spune că un copil este interesat, în acest caz, nu numai de conținut și de formele sale, nu numai de formele expresiei, ci de substanța expresiei, adică de vocea maternă, de nuanțele ei, de volume, de modulații, de muzica sa care transmite duioșie, care desface nodurile neliniștii, care face să se evapore fantasmele fricii“.
Orice inițiere presupune o moarte ritualică, pentru a te naște într-o altă stare, într-o etapă existențială diferită. Și pentru că moartea sperie, chiar și cînd se ascunde în volutele poveștii, e nevoie de un glas liniștitor care s-o anunțe. Sau să o amîne puțin, introducînd alte și alte secvențe între început și sfîrșit: „Atunci Șeherezada, pregătindu-se a istorisi, s-a întors către șah și a început basmul, care s-a înlănțuit tot cu alte și alte basme, nopți după nopți, Riar-Șah amînîndu-i mereu osînda, pînă la nopți o mie și una…“
În povești, moartea poate fi învinsă, păcălită, vîrîtă într-o turbincă și pecetluită acolo, măcar pentru un timp. În basme, există apa vie și personajele primesc, uneori, dreptul de a se întoarce din lumea de dincolo în cea de aici. De la primul text literar care ni s-a păstrat, Epopeea lui Ghilgameș, dorul nemuririi revine constant în scriitură. Să fie chiar ea, povestea, antidotul împotriva extincției?
Cristina Bogdan este conferențiar și prodecan al Facultății de Litere, Universitatea din București. Cea mai recentă carte publicată: Moartea și lumea românească premodernă. Discursuri întretăiate, Editura Universităţii din Bucureşti, 2016.
Foto: Florin Lăzărescu