Animale urbane

Politicos și sacru?

De la Aristotel citire (în Politica, un excelent manual de urbanism), există două moduri în care oamenii conviețuiesc permanent: în așezările obișnuite se așază cei asemănători (fratrie, trib, religie); dimpotrivă, în polis se așază, deliberat împreună, cei diferiți, din mai multe triburi sau religii, care acceptă această conviețuire în numele unor valori comune, pe care le găsim reunite sub specia sacrului civic. Orașul este, deci, un mecanism de consumare a alterității. Barbaros era cel ce mormăia în barbă cuvinte de neînțeles; credeau asta și grecii, dar și poetul exilat Ovidiu, dar faptul că aveai experiența lor în polis, la Tomis, mai degrabă decît pe cîmpuri de bătălie, făcea ca distanța dintre cei doi să se dezamorseze, în timp. Sîntem animale care (în)locuiesc orașele, animale urbane (zoon politikon).

Și, dacă este un mecanism de asumare și consumare a diferențelor dintre oameni, acest proces se petrece în agora, spațiul neconstruit (dar anturat de edificiile esențiale ale orașului) unde problemele pot fi aduse dinaintea comunității, în mijloc (cum elegant descria procesul de dialog și luare a deciziilor în cetatea antică grecească J.-P. Vernant), en meso: în miezul cetății. Aici, în polis, devenim cosmopoliți, aici descoperim politica (nimic altceva, sau mai mult decît administrarea cuviincioasă a treburilor cotidiene, dar și a celor sacre, ale unui polis); în fine, aici ne înțelegem prin intermediul politeții, care este modalitatea prin care cei neasemenea se înțeleg, dincolo de lingua franca. Orașul ne face deschiși la diversitate, politicoși și co-interesați în buna administrare a urbei comune. Spațiul public, agora, cădea, pe rînd, în sarcina diferitelor componente comunitare ale orașului, care vegheau, de pildă, să nu se stingă vatra dedicată, în cel mai public loc cu putință, zeiței Hestia (printre altele, zeiță a intimității).

Am spus agora și am spus neconstruire; orașele noastre au această caracteristică: în centru, adică exact acolo unde este locul lor cel mai prețios și mai rîvnit (inclusiv de teroriști, mai nou), nu este mai nimic de văzut. Golul din centrul orașului este cel care condiționează întreaga urbe, așa după cum găurile negre din centrul galaxiilor le condiționează forma și rotația. Aproape că îți vine să te gîndești la fragmentul din Dao De Jing, tradus și de Lucian Blaga, cel în care golul, nimicul din centrul roții este esențialul: împrejurul lui se rotesc circumferința roții și butucul ei, spre nimicul central se îndreaptă spițele. Nimic fiind, este esența roții. Or, teoriile contemporane despre apariția orașelor ne vorbesc despre precedența locurilor sacre, a destinațiilor de pelerinaj și transhumanță pendulatorie ale migratorilor; cînd s-au așezat spre a cultiva pămîntul, au făcut-o împrejurul acestor locuri neasemenea. E un bun moment să laud, aici, traducerea cărții lui Joseph Rykwert The Idea of a Town, făcută recent de doamna profesoară Magda Teodorescu, căreia îi datorăm și cealaltă carte esențială a autorului, On Adam’s House in Paradise.

Ofer aici doar exemplul recent și tulburător al descoperirilor de la Göbekli Tepe, care predatează apariția agriculturii, o viață sedentară și, deci, însăși ideea de așezare; pe de altă parte, cercetările recente vorbesc despre rudimentele unei asemenea așezări, pe cale să se constituie în aura sanctuarului. Prin urmare, iată un prim efect al orașelor; e prim atît în timp istoric, cît și ca importanță: ne agregau împrejurul sanctuarelor.

Sigur și ocupat?

Acum, se pare, o fac din ce în ce mai puțin, dacă e să îl credem pe Joel Kotkin („Will Great Cities Survive?”, în The Wilson Quarterly, Spring 2005). Pe scurt, teoria lui este următoarea: atributele principale ale orașului dintotdeauna sînt: sacru (sacred), sigur (safe) și ocupat (busy). Toate trei atributele sînt amenințate azi de terorism și de migrații haotice (Europa și SUA sînt destinații predilecte), la care, acum, se adaugă pandemia. De terorism, la propriu, pentru că orașele mari și, mai cu seamă, locurile lor publice au devenit ținte predilecte. De cei veniți – indirect, pentru că imigranții nu împărtășesc valorile de sacru civic, se ghetoizează lingvistic, cultural, religios. În fine, de pandemie, tocmai pentru că sabotează interacțiunea în spațiile publice, dacă nu o interzic explicit, iar alternativa online e alienantă. Din ce în ce mai mult, mega-așezări de tipul Lagos sau Mumbai nu (mai?) sînt orașe, ci aglomerări de zeci de milioane de suflete (recomand, pentru cei interesați, cartea lui Ben Wilson Metropolis, Editura Trei, 2021, dar și cercetările de la Harvard, despre Lagos, făcute de Rem Koolhas, același din Delirious New York): dacă avem state eșuate, de ce nu am putea avea și orașe eșuate? Iată Bucureștiul, de pildă, este un bun candidat pentru acest statut, în ciuda expansiunii din urmă (sau, ar spune unii, inclusiv datorită ei), fără reglementare a zonei metropolitane, administrat haotic sau, mai nou, deloc.

Congestionat și frumos?

La polul celălalt, se degajă deja de ceva timp un alt concept: cel de oraș global. Foreign Policy, care avea bunul obicei să apară și în ediție românească, publică anual un top al acestor orașe, care sînt capabile să treacă dincolo de condiționările apartenenței la o entitate statală și să devină jucători la scară mondială. Trecerea este de la megalopolis la oraș global. Ea se petrece nu doar prin supradimensionare a populației și/sau a teritoriului ocupat, ci și prin complexitatea și semnificația lor regională sau planetară chiar.

Dar, firește, Dosarul revistei se preocupă de alte lucruri decît cele care ne determină să ne strămutăm afară din orașe precum capitala patriei noastre: poluarea chimică, luminoasă noaptea, sonoră tot timpul, a șantierelor fără început și fără sfîrșit, a prostului gust și lipsei de structuri sociale, care nu se mai agregă în comunități din motive atît de multe încît merită o discuție separată. La fel de multe sînt și motivele împotriva abandonului: oportunitățile sociale și oferta de servicii și bunuri, de pildă: sînt cîteva, puține, zone metropolitane al căror venit per capita este peste media europeană (după cum sînt și cîteva, peri-urbane, rurbane sau strict rurale, care sînt la coada clasamentului european pe regiuni; or, tocmai această disparitate ar trebui să-i îngrijoreze pe decidenți, ca și segregarea în creștere și polarizarea socială pe vîrste și pe venituri). Orașele oferă experiența diversității, sînt poluri ale noutății aplicate (nu doar privită la televizor sau pe net) și, deci, ale progresului, măcar al celui tehnologic, dacă nu și la nivelul mentalităților.

În fine, orașele pot fi – adeseori sînt – teritorii unde putem experia diferite instanțe estetice ale arhitecturii: frumos, ba chiar diafan, teritorii de transparență și seducție (vezi J. Baudrillard cu J. Nouvel, Obiecte singulare – Arhitectură și filosofie, Editura Paideia); pitoresc – mai cu seamă în zonele vechi, de regulă antic sau medieval; majestuos, monumental, dacă nu de-a dreptul excesiv (adică sublim, care poate fi și monstruos și, atenție, se înrudește, în arhitectură, cu sacrul), supunîndu-se, potrivit lui Rem Koolhas, mai degrabă teoremelor destructurante ale magnitudinii; poate fi eroic, ca subspecie a tragicului, aici în instanțele sale de arhitectură a memoriei (și iată, din nou, rolul sacrului civic, al valorilor împărtășite, care leagă o comunitate și care, la noi, se deșiră și ne dezbină, de vor fi existat) și poate fi, măcar și involuntar, comic (aici excelăm, mai cu seamă după 1989).

Eroic și delapidat?

Despre care ar fi de discutat cel mai mult? Este o discuție chinuitoare, dacă vorbim despre București. Dacă lărgim ocheanul, însă, pitorescul atrage cel mai mult (Sighișoara, Sibiu, Brașov, Oradea, ca pitoresc urban, dincolo de vernacularul expulzat în muzee ale satului). Excesivul este confundat cu frumosul (Casa Republicii). Cartierele de blocuri din perioada comunistă nu sînt în nici un fel, estetic vorbind, dar, oricum, sînt mai vivante decît cele de după 1989 (care sînt, însă, colorate). Spațiile publice sînt sublime, dar cam lipsesc, poate și datorită neîncrederii românilor în acest concept, pe care antivaxerii doar o duc mai departe: nimic ce vine dinspre Putere (elite prădătoare, de la fanarioți pînă astăzi) și sfera publică (în sensul dat de Habermas) nu este de crezut.

Și cum să crezi expresia lor construită, precum piețele civice ale lui Ceaușescu (culminînd cu noul centru civic bucureștean), dedicate exclusive adulării cu anasîna a respectivului Pampon? Și care sînt spațiile publice constituite după 1989? Piața Universității și, uneori, Piața Victoriei (căreia i-a fost dedicat un concurs de urbanism în 1992, rămas, ca toate concursurile din România, fără consecințe)?

Tragice și eroice au rămas multe astfel de altfel de spații (heterotopii), minus dispozitivele mnemotehnice (memoriale) care să permită co-memorarea. Spre pildă, canalul de irigații de lîngă București, în care a fost aruncată cenușa morților de la Timișoara, în 1989. Sau locul asasinării evreilor, la Iași. Sau Periprava. E plină țara de răni nevindecate, care nu lasă nici prezentul să se închege altfel decît strîmb și ticălos…

Augustin Ioan este arhitect, profesor universitar la Universitatea de Arhitectură „Ion Mincu“, București. Cea mai recentă carte a sa: Piatra din capul unghiului – arhitectură sacră, de la Brâncoveanu pînă azi, Editura Doxologia, 2020.

Foto: E. Cojocaru