Angoasa, motor al progresului

24 martie 2008   Tema săptămînii

- interviu cu Alfred DUMITRESCU - Frica (cu variaţiunile angoasă, anxietate, fobie - poate ar fi necesară o definire a acestora) este una dintre categoriile, noţiunile principale ale psihanalizei. De ce? Frica este una dintre stările, emoţiile umane universale şi, de aceea, nu poate lipsi din discursul psihanalitic, aşa cum nu poate lipsi din orice discurs filozofic, antropologic sau psihologic. Variaţiunile la care faceţi referire sînt precizări ale diferitelor "stări de agregare" sau de sistematizare ale fricii, asemănătoare întrucîtva zecilor sau sutelor de cuvinte pe care eschimoşii le folosesc pentru a denumi zăpada în funcţie de diferitele ei moduri de înfăţişare. Angoasa este, aş spune, categoria psihologică fundamentală şi face parte din "echipamentul de bază" al speciei, este, probabil, acea parte a "programului" nostru de funcţionare care a făcut posibilă cucerirea planetei de către specia noastră. Angoasa, conştientă şi/sau inconştientă, este un "dat" inevitabil al omului şi unul dintre cele mai puternice motoare ale progresului; asta nu înseamnă, desigur, că progresul - de orice natură ar fi el - ne poate ajuta să scăpăm de angoasă, ci că, prin progres - cunoaştere, tehnologie, spiritualitate - sîntem mai capabili să "cucerim noi angoase", adică să ne punem noi întrebări şi să generăm noi probleme. Vrem sau nu vrem, sîntem în acelaşi timp mînaţi de angoasă şi sortiţi să trăim cu ea. Psihanaliza nu este, din această perspectivă, o tehnică de "eliminare" a angoasei, ci un demers care ne poate ajuta să o folosim într-un mod mai constructiv sau, în orice caz, mai puţin (auto)destructiv. Termenul de anxietate se referă mult mai strict la o emoţie, şi anume la starea de teamă lipsită, aparent, de orice justificare; anxietatea este teama difuză, senzaţia iminenţei unui pericol neprecizat. Fobia, la rîndul ei, este mai degrabă o categorie clinică şi denumeşte o stare de teamă extremă şi persistentă în raport cu un obiect, fiinţă sau situaţie care în mod obiectiv nu reprezintă o sursă semnificativă de pericol. Termenul provine din greaca veche şi este legat de Phobos, zeul care putea să semene teroare în sufletul duşmanilor săi. Care sînt, în momentul de faţă, cele mai frecvente frici cu care se confruntă pacienţii dvs.? Fricile cu care se confruntă oamenii sînt, în esenţă, cam aceleaşi din toate timpurile: frica de moarte, frica de durere, frica de singurătate/abandon, frica de schimbare. Desigur că "mode" există în toate domeniile, inclusiv în cel al suferinţei şi, de aceea, în perioade istorice diferite suferinţa fizică şi cea psihică pot îmbrăca forme diferite, astfel încît să fie mai uşor recunoscute/validate şi să genereze un sprijin din partea societăţii (ce domnişoară ar mai încerca astăzi să leşine - de pildă în sala de fitness - aşteptîndu-se ca oamenii din jur să-i sară în ajutor cu flaconaşul de săruri mirositoare?). Orice demers psihoterapeutic încearcă să se adreseze, de fapt, "fricii din spatele fricilor" şi, de aceea, declaraţiile iniţiale ale unui pacient, în legătură cu fricile lui conştiente, sînt de interpretat ca moduri particulare de a trăi şi gîndi angoasele universale. Pe parcursul unei psihoterapii sau unei psihanalize, aceste frici se vor "distila" şi vor căpăta o substanţă mult mai personală şi mai intim legată de istoria de viaţă a fiecărui pacient. Într-o terapie sau într-o analiză oamenii nu află cum să combată, de exemplu, frica de şomaj; pentru asta este mult mai util să facă un MBA sau un curs de limbă chineză. Află, în schimb, cum frica de şomaj poate fi o haină care îmbracă, de pildă, frica de a se dovedi incapabil, in-adecvat, adică nedemn de a fi preţuit şi iubit, condamnat la singurătate. Se poate vorbi de o evoluţie, schimbare a tipurilor de frică faţă de perioada comunistă, dar şi de cea a anilor ’90? În ce sens? Mă întrebaţi dacă putem vorbi de "frici comuniste", "frici de tranziţie" şi "frici de pseudoliberalism de cumetrie"? Probabil că da, în acelaşi sens, de forme diferite ale angoaselor fundamentale. Cred că, odată cu diversificarea şi multiplicarea bunurilor, a serviciilor şi modelelor la care oamenii au acces, cu deschiderea unei societăţi către modalităţi mai variate de expresie, apare şi o varietate mult mai mare a fricilor. Cu alte cuvinte, o societate claustrată şi pauperă, precum cea dinainte de 1990, generează o omniprezentă angoasă de supravieţuire, în vreme ce România contemporană, în goana după o autoafirmare personală care ne-a lipsit atîtea zeci (sau sute? sau mii?) de ani, hrăneşte o mistuitoare angoasă de eşec, o goană după imagine şi o dorinţă neînfrînată de a face doar "ce vrea muşchii noştri". A fi ignorat sau "fraier" este astăzi la fel de înspăimîntător cum era, în urmă cu 20 de ani, să nu ai frigiderul plin sau un stoc de motorină pe timp de iarnă. Aşadar, da, se poate vorbi de o schimbare la faţă a fricilor noastre, dar doar în sensul de "aceeaşi Mărie cu mai multe pălării". Există vreun sindrom care să fie legat de frica faţă de societatea de consum / faţă de societatea capitalistă cu ritmurile şi concurenţa ei / faţă de timp şi trecerea lui aparent mai rapidă / faţă de perspectiva alienării şi inadaptării / faţă de tehnică şi tehnologie? Fiecare generaţie este convinsă că "muzica/moda/etc. noastră e mai bună decît a lor", adică fiecare generaţie are nevoie de diferenţiere faţă de cei ce o preced şi probabil că asta se aplică la fel de bine şi fricilor. Vrem foarte tare ca şi fricile noastre să fie "mai moderne" decît cele ale părinţilor noştri şi, într-un fel, chiar aşa este; trebuie doar să ne amintim că şi în urmă cu doar un secol oamenii se temeau ca nu cumva călătoria cu trenul la viteze mai mari de 20 km/oră să le afecteze grav sănătatea. Evoluţia umanităţii a fost şi probabil că va rămîne sub semnul tensiunii permanente dintre dorinţa şi teama de schimbare, oricare ar fi forma concretă pe care schimbarea o îmbracă la un moment dat. Dacă aţi văzut - la Cinematecă, bineînţeles - filmul Frumoasele nopţii, un film franţuzesc de prin anii ’50 cu Gerard Philippe în rolul principal, vă amintiţi că, în acea suită de episoade onirice care mergeau din ce în ce mai departe în timp, pînă în epoca de piatră, apărea de fiecare dată acelaşi bătrînel care spunea emfatic: "Nu mai e nimic ca altădată". Revenind însă la aici şi acum: sigur că trecerea de la o societate încremenită, care oferea un maximum de predictibilitate cu preţul unui minimum de diversitate, la o societate mobilă şi extrem de competitivă activează temeri aparent noi. Doar aparent noi însă, sau noi doar în dimensiunea lor socială/colectivă, pentru că ele nu fac decît să reproducă la o scară mai mare momente din istoria personală a fiecăruia dintre noi: vă amintiţi cum s-a întîmplat ca, aproape dintr-odată, să ne trezim că nu mai sîntem chiar copii şi că am devenit adolescenţi? Apoi că trebuie să mergem în fiecare zi la muncă? Că mai şi apare un copil care ne zice, "mamă" sau "tată", nouă, celor care parcă mai ieri eram copii? Sincer, pe lîngă efortul de a ne adapta la schimbarea asta, trecerea de la socialism la capitalism sau de la maşina de scris la iPod e chiar o "joacă de copii". a consemnat Iaromira POPOVICI

Mai multe