Andrei Scrima, monahul
Pentru Antoine Guillaumont, monahul este, mai presus de toate, „cel unificat”, „cel neîmpărțit” în vocația sa de a-l sluji pe Dumnezeu. Celibatul (care nu este de fapt un fenomen specific creștin), asceza, ascultarea, hainele stranii sau chiar rugăciunea sînt efecte care decurg firesc din această exclusivă orientare transcendentă. Indiferent de felul în care arată, se îmbracă sau se poartă, monah este doar cel care a reușit, în urma unui efort îndelung, să își transforme întreaga ființă într-un dor irezistibil față de ceruri.
Pentru cei care l-au cunoscut îndeaproape pe Părintele Scrima, diferența dintre felul în care un monah este recunoscut în mod convențional și ceea ce este el în taina vocației sale a fost mereu tulburătoare. După o mărturie a lui Petre Pandrea, chiar înainte de a fi tuns la monahism la Mănăstirea Slatina de către Benedict Ghiuș, un prieten din copilărie, Liviu Stan, îi spune sec: „N-ai stofă de călugăr”. Părintele Scrima (monahul Andrei) îi răspunde: „Nu, nu. M-am hotărît să mă fac călugăr și să mă dedic Bisericii. Voi ține legămintele”. Nici curiozitatea nestăvilită, nici firea aventuroasă sau refuzul oricărei așezări definitive într-un loc nu pot pune în discuție felul total, decisiv în care Părintele Scrima s-a adîncit în taina vieții de monah.
A făcut-o în primul rînd printr-o predanie constantă a învățăturii Duhului, primită la Antim de la Părintele Ioan cel Străin. În diferite perioade ale vieții și în diferite contexte (la Beirut, la Paris sau la București), monahul Andrei a interpretat scrisoarea lăsată de duhovnicul Antimului, fiind mereu atent la auditoriul său și vorbind de fiecare dată înnoit, viu, proaspăt. Orientarea exclusivă a monahului capătă astfel un înțeles original: este vorba despre căutarea constantă a urmelor pe care le lasă Duhul în lume, în medii și circumstanțe care par, la o primă vedere, a-i fi străine. Într-un text despre rugăciune al Părintelui Scrima, fiecare lucru este văzut ca fiind o întruchipare a iubirii, iar Duhul oferă metoda unei astfel de priviri care ajunge pînă în sinea luminoasă a creației. Așadar, găsim în primul rînd un exclusivism „hermeneutic”, care nu separă sau respinge, ci dimpotrivă adună, leagă toate lucrurile prin lumina caldă care străpunge cerurile.
În al doilea rînd, este vorba despre un exclusivism „etic”, iarăși înțeles într-un chip aparte. Ajuns la Beirut la sfîrșitul anilor 1950, Părintele Scrima primește sarcina de a reorganiza viața de obște a Mănăstirii Sfîntul Gheorghe din Deir-el-Harf. Și astăzi, călugării de acolo vorbesc despre el ca despre părintele spiritual care i-a așezat „pe cale”. Așadar, ajunge să redacteze chiar și „regulile” mănăstirii. Nu este vorba despre un set de norme (ce se face și ce nu se face), ci despre descrierea exigențelor unei vieți în Duh. Într-un fragment manuscris, Părintele Scrima sintetizează: „călugărul este conatural misterului”, iar firescul acestei relații dă viață așa-ziselor „reguli”. Dintre ele, cîteva mi se par esențiale. Mai întîi, aceea de a face lucrurile cu „luare-aminte” („avec intelligence”, în original): nu mecanic, automat, ci cu atenție și spirit treaz, pentru a putea primi minunea prezenței Duhului. Apoi, aceea de a recunoaște și de a trăi „valoarea și sfințenia activității intelectuale”: lectura, îngrijirea bibliotecii, scrisul sînt, în aceeași măsură, mărturisiri și „lucrări” monahale înalte. În fine, găsim într-o serie de notițe o definiție care mi se pare suficientă pentru a da consistență și sens unei vieți: aceea a „politeții monahale”, văzute ca exigență de „a te gîndi la ce face bucuria celuilalt”. Și, se continuă fragmentul, pentru aceasta este nevoie, întîi de toate, de depășirea „mișcărilor naturale” ale sufletului și ale trupului propriu, deci de o asceză care culminează în bunătate.
Exclusivismul vocației de călugăr a fost asumat de către Părintele Scrima nu doar ca formă de mărturisire sau ca articulare etică, ci și ca modalitate de a-și înțelege și de a-și proiecta propria viață. După o mărturie a Ancăi Vasiliu, avea o replică pentru cei care îi cereau disertații savante pe teme teologice: „Nu sînt teolog, ci monah”. Asta pentru că, în felul în care concepea „metoda” vieții monahale, conceptele și dogmele erau, mai presus de toate, realități spirituale, forme concrete ale vieții în Duh. A considerat că înțelesurile lucrurilor pot fi dobîndite doar printr-o interiorizare a lor, astfel încît ele, cuprinse înlăuntrul omului, să se poată întîlni aici cu sursa lor transcendentă. Iar tocmai acest accent pe care Părintele Scrima mereu îl pune pe interioritate l-a făcut, pe alocuri, nepăsător față de exigențele formale, exterioare ale călugăriei. Cei care l-au cunoscut își amintesc că se ruga îndelung noaptea, singur, dar nu obișnuia să țină posturile, asta și datorită sănătății sale șubrede. Se îmbrăca sobru, fără a purta mereu vestmîntul monahal. Nu vorbea bisericește, în „limba vechilor cazanii”, ci precis și elegant, stăpînind terminologii dificile, de fiecare dată însă doar din orizontul unei experiențe interioare care îl conducea către adevăr. Era jovial și dornic de taifas, plin de planuri și idei, dar se retrăgea discret din relațiile sau locurile care păreau că îl vor sedentariza în vreun fel.
„Neîmpărțirea” interioară a Părintelui Scrima se însoțea cu un fel de a fi străin de imaginea obișnuită a monahului: interesat mereu de descoperiri științifice, la curent cu evenimentele politice ale veacului, sedus de frumusețea poeziei arabe, dornic să întîlnească tineri și să îi îndrume, diplomat abil, curios și critic. În încercarea de a-l cuprinde într-o formulă, Paul Ladouceur îl consideră, anticipativ, un fel de „monah în lume”. Dar asta nu înseamnă, cum s-ar putea înțelege, unul care își acordează felul de a fi la cel al lumii ci, dimpotrivă, unul care știe că lucrarea sa constă în a aduna lumea întreagă, fără rest, în sufletul său pentru a-i reda, astfel, orientarea exclusivă către cer.
Ioan Alexandru Tofan este conferenţiar univ. dr. la Facultatea de Filozofie şi Ştiinţe Social-Politice, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi.