Andreas și bibliotecile școlare

E nevoie de o lege a bibliotecilor care să oblige fiecare școală să comande anual cele mai bune cărți pentru copii, nu cinci, nu zece, ci măcar o sută. Asta ca să încep cu sfîrșitul. Și e nevoie de biblioteci, cu post de bibliotecar, în fiecare loc unde învață copii. Și e nevoie de profesori care să-și mute unele ore-n bibliotecă, fiindcă cititul se învață, iar dacă acasă nu e posibil, măcar între pereții unde-ți petreci doisprezece ani din viață să se poată. Și mai e nevoie, de data asta prin programa școlară, de o oră de lectură obligatorie pe săptămînă. Pe coridor, în curte, pe bănci sau pe podea, în bibliotecă poate, dar să fie măcar șaizeci de minute de citit în liniște, fără discuții, fără rezumate, fără caracterizări de personaje și explicări de titluri, fără momentele subiectului și genuri epice/lirice disecate pînă la absurd, ci numai de dragul subiectului. În cărți se poate locui de-adevăratelea, doar să nu fii constrâns să le deschizi împotriva voinței tale. Între coperte se poate găsi bucuria, dar și adevărul, și enigma, și minunea indescriptibilă despre care vorbește Borges cînd imaginează universul ca o bibliotecă. Poți fi tu norocosul care găsește pe rafturi o carte infinită sau cel care descoperă că în timpul nopții literele se desprind și se amestecă în mod misterios, așa cum își închipuia personajul din „Aleph“.

Pe unele pagini rămîi pentru totdeauna, căci ele sînt parte din destinațiile de care aveai nevoie în viață. Că incredibil de mulți copii din țara noastră nu ajung la ele e întristător și inacceptabil. Dacă avem în vedere rezultatele variilor barometre culturale, sîntem pe ultimul loc în Europa la consumul de carte. Doar 2% din populația adultă cumpără și citește mai mult de zece cărți pe an. Ei bine, cum de ajung cîțiva oameni în interiorul culturii, cum de urmăresc ei noile apariții editoriale, cum de se orientează sub avalanșa lor mi se pare a fi marea enigmă. Căci nici o altă țară europeană nu-și educă mai precar cultural copiii decît noi.

La finele liceului, absolvenții nu știu literatură română contemporană, cei mai mulți n-ar putea să spună nici măcar un nume de scriitor în viață. Majoritatea cred că nu există scriitoare, asta pentru că toți autorii ceruți la bacalaureat sînt bărbați. Nu cunosc nici literatură universală, cei mai mulți n-au habar de marea cultură a lumii. N au citit nici măcar un scriitor străin relevant. Nu știu nici muzică, nici fotografie, nici film, nici teatru. N-au intrat niciodată într-un muzeu, se feresc de librării, nu merg la conferințe, la concerte. Și-atunci nu putem decît să ne întrebăm: la ce mai e bună școala? Cu ce se ocupă școala de fapt? Are în vedere educația reală sau rulează în gol un model absurd care nu duce decît într-o fundătură? Răspunde cineva de viața viitoare a copiilor pe care sistemul se preface că-i educă?

Ei bine, gîndul acesta la fundătură, la un drum care se termină brusc, însă nu în ceva dezirabil, ci în derizoriu și lipsă de șansă, m-a făcut acum cîțiva ani să încep primele Biblioteci Melior. Fundația pe care o înregistrasem încă din 2014 și care numără numai două persoane derulase în cel mai mare secret mai multe proiecte sociale, sprijinise cazuri medicale, însă fără prea mari puteri, mai curînd idealist și din nevoia acută de-a interveni într-o situație sau alta. Aduceam cu o linguriță plină pe sfert din cele multe care, dacă ar interveni într-un incendiu, cum spunea Amos Oz, l-ar putea stinge. O linguriță clătinătoare dintr-un Ordin al Lingurițelor care, am descoperit cu timpul, nu e de abur, ci, pe ici, pe colo, în multe locuri din țară, prin oameni incredibili, un fel de anticorpi sociali, se precizează cînd nu te aștepți și vindecă în mod neașteptat cîte o rană.

Gîndul primei biblioteci a venit într un 1 decembrie, cînd patrioții de ocazie sărbătoresc ziua națională, iar niște copii coboară-n sat, unde e școala, tocmai din spatele muntelui, printr-o pădure cu lupi, ca să vadă un scriitor. N-au mai văzut niciodată. În casele lor, cei mai mulți n-au nici măcar o carte. Telefoanele mobile nu lipsesc, nici tabletele, căci acelea vin de la frații mai mari sau de la părinții plecați, majoritatea, în străinătate. Profesoara de engleză m-a impresionat cu micul ei cabinet amenajat în două decenii de predat în localitatea din miezul munților, ultima de pe acea vale. M au uimit și copiii care au intrat dezinvolt în atelierul de joacă și imaginație pentru care venisem și care s-au bucurat nespus de cărțile primite în dar. Despre cum au reacționat ceilalți profesori ai școlii care n-au catadicsit să se arate în ziua lor liberă la un așa eveniment inutil, despre cum au „executat-o“ pe colega lor căreia i apăruse numele într-un articol din ziarul local, despre cum aproape au alungat-o din localitate, ca „vinitură ce era“, am scris pe larg pe pagina Melior. Primarul a continuat cu o a doua „execuție“ și, cînd a aflat că Melior vrea să doneze cîteva sute de cărți în ideea de-a le oferi copiilor o mică bibliotecă a școlii, s-a simțit atît de ofensat încît a construit în cîteva luni o clădire care urma să fie… Biblioteca sătească. Să vadă ea profesoara, cu scriitoarea ei cu tot, cine face ceva pentru oamenii locului.

Ei bine, fără acest neverosimil scenariu de Dogville, n-aș fi bănuit că în mileniul trei, într-o țară din Uniunea Europeană, în majoritatea covîrșitoare a școlilor, copiii nu au nici un fel de cărți. Prima și probabil cea mai răspîndită situație e că nu mai există deloc bibliotecă. A doua variantă e că există, numără mii de volume, însă deteriorate, cu titluri irelevante, multe folosite de propaganda comunistă. Și mai e și cazul în care spațiul există, dar cu lacătul pus, căci a dispărut postul de bibliotecar. Excepțiile sînt, firește, acele școli în care oamenii sfințesc locul, se fac proiecte, se modernizează spații, se mișcă lucruri.

Zilele acestea am comandat 550 de cărți, superbe, cele mai frumoase de pe piață, ca de obicei, pentru cea de-a zecea Bibliotecă Melior. Nu-mi vine să cred că am reușit în cîțiva ani să donăm cîteva mii de cărți, că au fost oameni care ne-au sprijinit – inclusiv editori care ne-au ajutat prin reduceri –, că avem și cîțiva donatori. Unul dintre ei, Andreas, trăiește în străinătate și nu are nici o legătură cu România. Cînd i-am scris ca să-i mulțumesc, mi-a spus că nu i nevoie, el o face pentru copii, căci numai cărțile îi duc pe aceștia departe. În plus, n-o să uite niciodată cum, în copilăria sa vest-europeană, a venit la școală un scriitor și-a povestit despre ultima sa carte scrisă-n urma unei călătorii în Australia, cu aborigeni, cu canguri, cu o lume incredibilă. N-avea să uite niciodată acea întîlnire.

De la acest detaliu biografic din altă cultură la ajutorul dat Fundației Melior, drumul e întortocheat, lung, aproape inex-plicabil. Oare de ce se gîndește tocmai necunoscutul Andreas la viitorul copiilor români? De ce nu se gîndesc cei desemnați să o facă, de la politicieni agramați care calcă educația-n picioare la primari pentru care nu e nevoie de cărți în comunitate, la părinți care le cumpără tot felul de gadget-uri copiilor, nu și ceva tipărit, și pînă la oameni obișnuiți care-au eliminat de ani buni din sufragerii locul acela unde-ar trebui să se găsească măcar un raft cu două-trei volume? Și-atunci nu e nevoie acută de o lege a bibliotecilor care să oblige fiecare școală să comande în fiecare an cele mai bune cărți pentru copii? Asta ca să ajungem, în fine, la un adevărat început. 

Ioana Nicolaie este membru fondator al Fundației Melior și scriitoare.