Anatomia unui blog

21 aprilie 2011   Tema săptămînii

Episodul-pilot 

„Ceea ce în viaţa reală e bun pe Internet devine foarte bun. Şi ceea ce în viaţa reală e rău pe net e de-a dreptul oribil.“ Citatul îi aparţine unui jurnalist american. În vara lui 2006, cînd a apărut tolo.ro, puteai zîmbi citind fraza reporterului de peste Ocean. Astăzi, te crispezi.  Forumurile şi blogurile au devenit locul de întîlnire al unor oameni populaţi de certitudini. Opozanţii sînt executaţi sumar, sub o rafală de adjective. Te afectează? O, da! Dovada? Veterani ai pericolului real s-au clătinat în faţa războiului virtual – jurnalistul de front Adelin Petrişor şi-a suspendat o vreme blogul, sătul de insulte. Un bărbat care a transmis din Irak, Bosnia şi Afganistan s-a îngreţoşat cînd „uj666of“ a început să-l scuipe printre dinţi pe „Caligula69“.  

Episodul 2 

Riscul de a fi curtenitor. Dar există şi o altă soluţie. După o scurtă perioadă în care comentariile au rămas la liber pe tolo.ro şi pe celelalte bloguri ataşate Gazetei Sporturilor, am realizat că murdăria comentariilor ajunge să strice, într-un fel neaşteptat, chiar articolele însele.  Dacă publici pe site un interviu cu Nadia Comăneci şi, în coada lui, 50 de spirite exigente încep să se certe pe un ofsaid de la un meci Steaua-Dinamo, în cîteva ore se petrec următoarele mutaţii, verificate statistic:  Redacţia are impresia că subiectul nu interesează pe nimeni şi că nu gimnastica şi nu fostele glorii fac audienţă, ci fotbalul, de vreme ce stîrneşte pasiuni şi în lipsă. 

Autorul articolului e convins că a pus întrebările greşite. E evident că nu mai ştie meserie! Orice cititor îi spune că „eşti un mediocru pansat, se vede că te-a plătit boşoroaga asta de Nadia ca să nu-i zici nimik de Nicuşor Ceauşescu ăla cu care se *****“.  

După ce citeşte interviul în ziar – lucru care se petrece tot mai rar, acum se intră direct pe net –, Nadia este sunată de o prietenă care îi zice: „Ai văzut ce te-a înjurat în Gazetă…?“. Nedumerită, „cine a înjurat-o?“, ea deschide site-ul şi vechea mulţumire de după prima lectură a interviului se transformă în spaimă. Pentru că a parcurs comentariile. Ceva nu e în regulă! Cu ea, cu ziaristul, cu toată discuţia. La naiba! Probabil că a spus numai prostii, de vreme ce oamenii o înjură în asemenea hal. Nu probabil, sigur a spus prostii! Fanii se bucură de reîntîlnirea cu Nadia citind dialogul, dar, cînd ajung la reacţiile postate pe net, sînt şi ei cuprinşi de îndoiala că au citit ceva ce merita. Tresar, se clatină şi sfîrşesc prin a se retrage dezgustaţi. Cei care au curajul de a argumenta, comentează ei înşişi, ocazie cu care află, instantaneu, că sînt comunişti, nazişti sau homosexuali. 

Episodul 3 

Stop joc! În acest stil, oameni care nu-şi asumă identitatea ajung să inverseze raportul dintre realitate şi părerea lor despre realitate. Chiar şi cei care trăiesc în realitate ajung să se îndoiască de acest lucru. Pentru că realitatea este unică, pe cînd ficţiunile sînt ubicue.  Ziarul a luat, pe rînd, mai multe decizii. Întîi, a angajat o echipă care moderează blogurile. Sînt încurajate criticile, „Tolontan gîndeşte ca un bou“, dar nu calomniile, „Tolontan a furat un bou“. Îndemnurile la violenţă – „Să-l împuşcăm pe arbitru!“ –  nu sînt acceptate nici în varianta lor indirectă „Te omor!“. Fără excepţie, cad la filtrul moderării intervenţiile antidemocratice, rasiste sau xenofobe. Nu se face soare, dar măcar nu mai plouă mereu, din senin. Suficient ca diferenţa de aer să se simtă uluitor. Parcă dintr-odată oamenii se străduiesc să argumenteze, şi punctele de vedere civilizate au curajul să vină unul în întîmpinarea celuilalt. Chiar şi numele, nervos inventate pe tastatură, „WertY!!!“, lasă locul cîte unui „ion.popescu“, diferenţa dintre un războinic digital şi o anonimitate blajină.  

Episodul 4 

A doua măsură a fost înregistrarea tuturor celor care doresc să comenteze într-o bază de date. Oricine poate citi site-ul sau blogul, dar numai cei care acceptă o minimă identificare pot comenta articolele. Sigur, Internetul oferă variante infinite de dedublare a personalităţii. Plus că, dacă platformele de bloguri permit moderarea, forumurile cer o periere post-factum. Oricîte resurse ai la dispoziţie, lecţia de pe net e aceeaşi ca în viaţa obişnuită: mai bine previi, decît să faci curat după cei 101 pitici despre care un scriitor american spunea că „stau în pivniţe neaerisite, cu şepci de baseball care au cozorocul întors şi se comportă ca nişte sergenţi ai regimentului 2.0 al lui Pol Pot“.  

Episodul 5 

Dar cel mai bun lucru pe care îl poţi face e să obţii o întîlnire faţă în faţă. E dificil, imposibil de replicat la nivel de masă, dar e absolut reconfortant să o faci din cînd în cînd. De regulă, la primul mail, „MetalicBoy“ te înjură de mamă. Cu „tu“, desigur. Dacă îi răspunzi politicos şi ferm, avertizîndu-l că e ultimul mesaj obscen la care reacţionezi, va reveni, oarecum mirat, spunîndu-ţi că „N-am ştiut că citiţi mesajele“. Rămîne dur, ostil, îţi neagă orice competenţă – „Mă pricep mai bine la fotbal ca dumneavoastră“ –, dar oricum, fără să-şi dea seama, a schimbat persoana de adresare şi, fără să ştie, e o victimă sigură a planului tău malefic.  Îl inviţi în redacţie. Ezită. Se declară un om cu adevărat ocupat, nu un ziarist vîndut – „Ce să vorbesc cu cineva care ţine cu Dinamo pe faţă?!!!“. Sau cu Rapid, Steaua ori echipa eschimoşilor, după caz. Capcana se strînge însă. Mimezi indiferenţa: „Cum doriţi, eu v-am invitat“. Revine după cel mult o oră, aproape gîfîind, dacă asta se poate pe mail. Fixezi întîlnirea. 

Final 

Cu zece minute înainte de ora convenită, „MetalicBoy“ apare. Are 1,50 metri şi undeva între 15 şi 16 ani. Străbate hala redacţiei, însoţit de recepţioneră, dintr-odată copleşit de lumina strălucitoare şi de forfota care nu se clinteşte în faţa apariţiei lui înspăimîntătoare.  Ce ciudat! Oamenii bat la tastaturi, vorbesc încordaţi la telefon sau clatină compulsiv din picior în faţa machetei unei pagini de ziar. Unde sînt complotiştii cu plicuri în buzunar, cretinii făcuţi grămadă sau paraşutele care habar n-au să scrie?! În locul lor, „MetalicBoy“ vede nişte bărbaţi şi femei cam obosiţi, cu dicţionare mari lîngă ei, pachete de biscuiţi digestivi, televizoare uriaşe şi ceasuri ca la submarinele atomice, prin care timpul se scurge parcă mai repede.  

Ajunge în faţa unei cuşti de sticlă. Şi, pentru ca varianta demo să fie perfectă – sigur e o mistificare, nu mă păcălesc ăştia pe mine! –, în faţa lui apare o figură cunoscută: „Salut, sînt Andrei Vochin, bine ai venit!“. „Salut, pe mine mă cheamă Alex.“  Ziaristul rîde: „Alex, ca nervosul Alex Karev din Anatomia lui Grey?!“.

Cătălin Tolontan este redactor-şef la Gazeta Sporturilor şi autorul blogului http://www.tolo.ro.

Mai multe