Amuzamentul ca o condiție a vieții actuale

Simțul realității și simțul puterii merg mînă în mînă și se sprijină unul pe celălalt. Adesea, această „putere“ ia forma elevat intelectuală a „seriozității“ ca atare, a puterii ce stă în gîndirea rațională, logică și bun-simț intelectual autoatribuit (unii numesc chestia asta „suficiență“…). Pare mult mai benign, dar să te ferească Dumnezeu de habotnicii „seriozității“!

Tatăl meu a fost un astfel de om „serios“, mai exact, un medic serios. Cu vederi largi, desigur, dar serios pînă în măduva oaselor. Eu n-am avut altă soluție sănătoasă decît să-mi inventez un simț al umorului ca să contracarez și să scap de dominația seriozității paterne: a fost pur și simplu modul meu – elegant, zic eu – de a-mi ucide tatăl. Simțul umorului a fost reacția mea de apărare la ceea ce am trăit ca o limitare castratoare a „realității“ la „seriozitate“; a fost, inițial, o simplă negare.

N-am vrut niciodată să fiu un „om puternic“, pentru că asta ar fi implicat să fiu și un om „serios“ – nu devii puternic așa, în joacă! Or, pe de o parte, n-aveam nici un chef să semăn cu tatăl meu la acest capitol; pe de altă parte, n-aveam cum să fiu altceva decît marele timid care eram – și știam că sînt; Jiminy nu mi-ar fi permis niciodată o astfel de jalnică eschivă! Reactiv, timid, inconștient, simțul umorului s-a insinuat în viața mea, transfigurînd în timp timiditatea mea socială în modestie existențială, adică, practic, un handicap într-un atu. Nu, chiar nu am vrut vreodată să fiu un om puternic, am vrut să rămîn la locul meu – iar asta nu din frică, pasivitate sau lipsă de voință, ci dintr-o epifanie a umorului: nu există „oameni puternici“! Iar această revelație mi-a permis să am o viață fericită, nu în ciuda faptului că n-am devenit un bărbat puternic, ci tocmai pentru că am rămas un fragil bine temperat și „la locul meu“. Mai mult, tocmai această senină marginalitate mi a permis să mă joc de-a puterea și cu oameni puternici, pentru că, prin această punere la distanță pe care ți-o oferă umorul, totul devenea atît de previzibil…

Această reacție inițială la seriozitate și simțul realității s-a așezat într-un stil de viață, apoi într-un adevărat Weltan­schauung și am practicat acest sport sistematic, pînă la capăt, am făcut-o cu plăcere și – n-are rost să mă joc de-a modestul în această privință – am adus multă plăcere celor din jur. Iar plăcerea lor a alimentat umorul meu. A fost totdeauna o jubilație – una împărtășită adesea, cred eu. A fost un mecanism de apărare? Ba bine că nu! Acest simț al umorului mi-a permis să nu simt angoasele vieții, să le „anesteziez“ într-o anumită măsură, fără a le nega însă vreodată existența și gravitatea. M-am mai aflat de două ori în fața morții, o dată cu un cancer, o dată cu infarct. De fiecare dată, (mi-)am prezentat aceste experiențe la modul cel mai „sociabil“ cu putință: am avut deja două întîlniri cu Moartea și am impresia că ne-am înțeles bine – explicam eu pe cel mai firesc ton cu putință, ca și cum aș fi povestit ce am cumpărat duminică de la piață. Sînt un bun ascultător, la cîte a văzut la viața ei, poate că are și Moartea nevoie să „verbalizeze“, să se „afilieze“ din cînd în cînd – continuam eu să explic. Și chiar sînt convins – în registrul (auto)ironiei, desigur – că sînt cel mai bun interlocutor al Morții – ceea ce nu știrbește cu ceva nici măreția Morții, nici amploarea angoasei mele fața de Moarte, ci doar le face să se îngăduie pentru o vreme, să petreacă un timp împreună. Prin natura sa profundă, umorul este cu adevărat simț al umorului în măsura în care nu se lasă nici copleșit de Moarte, dar nici îmbătat de Viață, ci încearcă să-și croiască un răspuns pe măsură la întrebarea care există în noi toți, chiar dacă doar puțini devin conștienți de ea: cum poți să trăiești în prezența morții? Umorul își păstrează natura și rostul atunci cînd nu este nici rîs homeric, rîs eroic, rîs care se ia de piept cu absurdul lumii – și deci al Creației –, dar nici rîs de conivență, rîs de bon viveur, rîs amnezic; cine vrea doar să uite, mai bine se apucă de băut! Atît Absurdul, cît și Povestea care încearcă să-l asedieze (și reușește adesea) sînt la fel de imaginare – sau de plate și de nepătruns – precum întunericul dintr-o noapte fără lună. În aceste condiții, umorul ar fi opțiunea de a sta în casă, în jurul unei mese sau lîngă focul din sobă, și să te amuzi, creativ și decent, pe seama întunericului de afară. Asta nu va schimba cu ceva întunericul de afară, dar îți va aduce ceva lumină în casă. Totdeauna am crezut că, pînă una-alta, aceasta este cea mai bună opțiune în viață – și am practicat-o, credeți-mă, cu un zel de admirat! Simțul umorului, rîsul în sensul sugerat mai sus este, de fapt, cel mai răspîndit anestezic uman, care acoperă o gamă largă de materializări, de la antinevralgicul social al jovialității și glumelor de societate la morfina cronică a rîsului ontologic. Circulă chiar și un soi de legendă creștino-psihologică în această privință: cică, întrebat de Om de ce pe el L-a lăsat atît de lipsit de apărare în timp ce pe leu, pe elefant, pe broasca țestoasă, de pildă, i-a înzestrat atît de bine, Dumnezeu i-ar fi răspuns: Da, dar ție ți-am oferit cea mai puternică armă: simțul umorului. Personal, mă îndoiesc: sînt aproape convins că Dumnezeu nu are simțul umorului…

Nu, simțul umorului nu este apanajul „oamenilor puternici“, adică al celor care sînt mînați în luptă de dorința, chiar de nevoia de a se simți puternici, de a-și exercita un soi sau altul de control asupra lumii și mai ales asupra celorlalți oameni. Mai mult, simțul umorului riscă să dizolve Puterea, adică, în ultimă instanță, Lumea, lumea „reală“, lumea „serioasă“, „adevărata“ lume, creată și alcătuită din putere: rîsul este o contraputere indiferentă la propria sa putere. Dar este și el o formă de putere: nu ai simțul umorului doar așa, faute de mieux, din slăbiciune sau elevată plictiseală. Ce vreau să spun cu asta este că, dacă știu foarte bine că acest simț al umorului al meu nu este expresia unui „om puternic“, știu și că el este o expresie și o dovadă a unui alt soi de putere: vă asigur că nu este deloc ușor să-ți păstrezi, coerent și consecvent, simțul umorului! Și vă asigur și că nu am luat niciodată în derîdere această putere a mea; doar că nu am luat-o niciodată prea în serios…

Mai este, cred, un lucru important de spus despre acest soi de putere a rîsului. Dacă puterea „oamenilor puternici“, a celor cu „simțul realității“, este o putere solitară, centrată pe sine, o putere verticală, ierarhică și ierarhizatoare, o putere care te distinge și te desparte de ceilalți, puterea celor cu „simțul umorului“ este una solidară, care nu poate exista decît printre, împreună și, în ultimă instanță, pentru ceilalți. Am mai spus-o, știu, dar niciodată pînă acum nu m-am gîndit la simțul umorului și cu atît mai puțin la cum și de ce l-am practicat cu atîta consecvență. Iar acum îmi dau seama tot mai bine că a fost forma mea de iubire (da, știu, ați mai auzit astfel de declarații tîmp-patetice…), de a iubi viața și oamenii (ceea ce este cam același lucru); mai exact, de „dar și contra-dar“, de reciprocitate caldă și permanentă cu ceilalți, cărora le-am oferit luminișurile umorului și am acceptat darul bucuriei lor. Culmea e că un fost student a fost cel care mi-a atras atenția asupra acestui fapt, atunci cînd i-am mulțumit pentru vorbele de suflet pe care mi le-a trimis după internare. E de datoria mea! – mi-a explicat el. Dumneavoastră ne-ați dăruit atît de mult, noi am acceptat tot timpul, că așa ne-ați spus, că darul nu se refuză niciodată, iar acum a venit vremea reciprocității, a sosit momentul de a vă returna darul. Nu dumneavoastră ne-ați bătut la cap cu Mauss și cele trei reguli ale darului? Mda, avea dreptate… Împărtășit, rîsul este un legămînt moral, un pact social pe care nu ai dreptul să-l încalci – iar dacă o faci, este una dintre cele mai jalnice mîrșăvii. Ca atare, nu poți niciodată să abdici de la simțul umorului în prezența celorlalți, nu poți să-i dezamăgești, pentru că nu vrei să te discreditezi, să-ți bați joc de întreaga ta viață. La spital însă, singur cu durerea, tot ce a mai putut face sărmanul Gașpar (așa-l cheamă pe corpul meu…) a fost să adune totul într-un atac de panică, avertizîndu-mă astfel prin toate organele că aici există o limită. Redus la tăcere, am tăcut o vreme; dar cînd am vorbit din nou, m-am străduit ca măcar să imit simțul umorului…

După cum am mai spus, spectrul a ceea ce numim, generic, „simț al umorului“ este unul extrem de larg – și la ambele extreme iese din jurisdicția „mecanismelor de apărare“ propriu-zise. La extrema sa inferioară, decăzută, umorul poate deveni un simplu instrument de dominare, o strategie de atac, nu de apărare: satira, ironia demolatoare, glumele răutăcioase, zeflemeaua nu își propun să facă haz de necaz, de necazul existențial, comun, al tuturor sau al multora, ci să producă necaz, să-l degradeze, chiar să-l desființeze pe celălalt. Eugen Istodor are o interesantă teză de doctorat despre umor și satiră în publicistica românească, în care, spre surprinderea mea, a identificat utilizarea mult mai frecventă a satirei în presa vremii ca armă vindicativă decît ca umor senin. Nici măcar Caragiale nu a fost total străin de aceste practici curente în luptele publice de concurență, invidii, goană după posturi etc. – ceea ce, desigur, nu schimbă cu nimic statutul și statura lui Caragiale, ci doar arată că Marele Maestru era și el om, care se lupta cu armele curente ale lumii într-o lume care nu i-a fost totdeauna favorabilă. Pe de altă parte însă, exact acest gen de umor acid este o armă imparabilă în lupta socială cu toate poncifele, clișeele, fundamentalismele și habotniciile. Prin urmare, și într-un caz, și în celălalt, „simțul umorului“ nu este un „mecanism de apărare“, ci o strategie de atac, de luptă pentru o cauză mai bună sau mai puțin bună.

Foto: Chris Bodelle, flickr