Amintiri dintr-o altă viaţă

Iată cîteva informații importante de sezon: temperatura ideală a camerei pe timpul nopții este undeva între 15 și 19 grade. Temperatura normală a corpului nostru este in jur de 37 de grade. Dacă nu va puneți mănuși și fular – sau dacă RADET-ul sau altele asemenea nu dau căldură – și temperatura corpului vă coboară sub 35 de grade, vă ia mama dracului sau, în termeni medicali, intrați în hipotermie. Asta dacă nu sînteți o veveriță terestră din Arctica, caz în care – felicitări! – puteți supraviețui și dacă temperatura corpului vă coboară sub zero grade.

Într-o viață anterioară de care îmi aduc vag, dar plăcut aminte, iarna îmi plăcea mult de tot căldura, și cel mai mult și mai mult îmi plăcea căldura în combinație cu somnul lung, neîntrerupt, de preferat efectuat pe parcursul întregii dimineți, dacă nu chiar pînă după ora prînzului. În acea viață anterioară eram un fel de pisică, mergeam la facultate la Cluj, mai treceam și prin cîte o sesiune, dar, sincer, acest mic disconfort chiar merita, ținînd cont de tot luxul cu care venea la pachet. Și totuși, ce-am făcut, ce n-am făcut, mi-am pierdut viața aia și m-am trezit la Marea Nordului, pe malul olandez, un homo sapiens adult care se trezește dimineața devreme pe întuneric, ca să ia trenul spre muncă, dar în adîncul său visează că-ntr-o zi hibernarea o să fie un drept al omului reglementat prin lege.

O să spuneți că ani de antrenament la loc cu vînt și răcoare pe paralela 53 mi au cultivat latura spartană, dar zău că acum mă bucur oricînd de un ger cu soare și de un somn relaxat la 18 grade ideale. Și totuși, îmi aduc aminte cu mare drag de ultimele mele ierni în România. Locuiam pe Nicolae Titulescu (la Cluj!), mă duceam la facultate uneori, cînd aveam timp sau era chiar presant, dar în rest trăiam o viață ideală: ziua dormeam pînă se făcea lumină bine de tot, apoi mă trezeam molcom și confecționam niște sandvişuri, fumam jumate de pachet de țigări, mai vorbeam cu unii şi cu alţii, şi apoi venea iar partea mea preferată din program, cînd mă puneam pe citit și nu mă mai opream pînă spre dimineață, fumînd în pat într-un tricou lălîu, cu centrala termică duduind la 30 de grade. Combinația de tutun așezat și vară tropicală în mijlocul iernii, într-un apartament de bloc, mi se conturează acum ca o formă legitimă de tortură, dar pe vremea aceea era o plăcere deplină, gustul libertății la care mult visasem. Trecusem prin grele încercări și, odată cu dreptul de vot, îmi cîștigasem și dreptul la asemenea ierni frumoase.

Cînd eram copil, iarna parcă tot mai era cumva. Dar de la o vîrstă încolo, lucrurile au devenit cu adevărat apăsătoare. Cînd ești copil, în primul rînd ai deja antrenament cu înfofolitul, oricum aproape că nu există diferență între îmbrăcămintea de vară și cea de iarnă, pentru că au grijă ai tăi de asta. După ani în care te-au ferit de curent – un vechi duşman al sănătăţii la români – şi te-au ținut cu căciula de lînă de vară nu foarte diferită de căciula de lînă de iarnă, începi să crezi că așa ești tu, făcut cu căciulă și fular, singura diferență fiind că a început să ningă.

În plus, iarna aducea niște perspective lucrative care, să recunoaștem, erau rare la vîrsta aceea. Ce frumoasă era luna decembrie, cînd puteam merge cu uratul şi colindul și ulterior și cu sorcova, și cred că, dacă s-ar mai fi inventat ceva cu care să mergem, nu ne-am fi dat nici unul în lături. Eu cînd îi aud pe unii povestind nostalgic ce frumos era cînd erau ei copii, pe derdeluș la ţară, la bunici, zău, cred că nu-s în toate mințile. Nici un derdeluș la nici o țară, la nici un bunic nu se compară cu cît de frumoasă era iarna la bloc. Și încă nu am avut norocul să locuim într-un bloc cu zece etaje.

Pe 24 decembrie, nici nu trebuia să fi învățat nu știu ce colind, un „Domn-Domn să-nălțăm“ știa toată lumea. Din 16 apartamente minus al nostru – chiar se făcea un ban! De tradiția colindului sigur știți, dar pariez că nu ați gîndit-o niciodată în contextul ei socio-economic. Că avea voce, că nu avea – la o adică, toți copiii sînt frumoși (nu chiar toți, dacă e să fim sinceri, dar nu despre asta e vorba) –, tu, ca adult, deschideai ușa, mai treceai printr-o tură de „Domn-domn“ și la final îi plasai niște bani în mînă, transmițînd salutări alor lui. Că acuma, na, să fim serioși, e clar de dragul cui deschideai tu ușa. Acum, că mă gîndesc, asta cu „Domn-Domn“ era un fel de schimb de bani între vecini. Nu ieșeai în minus decît dacă aveai doar un copil, cum aveau ai mei şi unii de la trei. Restul, mai inspirați, aveau cîte doi.

Clar, iarna în copilărie era frumoasă, abia mai tîrziu se complicau lucrurile. Nici școala generală, nici liceul n-au fost încercări chiar de ici, de colo. Fiecare dimineață venea cu doza ei de jale și suferință. Aș avea cîte ceva de dulce de spus oricui fredonează nostalgic „Ani de liceu, cu emoții la română“, deși recunosc că partea cu „la mate e foarte greu“ chiar rezonează cu mine. Anii mei de liceu n-au fost cu nici o emoție la română, pentru că, dacă te trezeșți la 6 dimineața, în special iarna, ca să mergi la școală, corpul și creierul sînt ocupate cu respiratul și funcțiile motrice și nu mai apuci să simţi nici o emoție. Zi de zi, mă propulsam spre liceu ca o mumie înghețată și, odată ajunsă în clasă la căldură, mă dezghețam bucată cu bucată, fluidele începeau din nou să curgă, mucii să se scurgă și mă cuprindea o toropeală plăcută care ținea pînă spre pauza mare. Cu abilități deloc de neglijat, îmi țineam ochii deschiși și o mimă de alertă, dar cu fiecare regulă gramaticală și fiecare dată istorică pusă pe tablă, mă retrăgeam tot mai mult în „grădina mea secretă“ în care nu se găseau nici flori și nici soare, ci o pernă moale care mă aștepta doar pe mine.

În pauza mare ieșeam să-mi iau un prînz bogat în calorii și sărac în vitamine de la chioșcul din curte, iar pe drumul scurt dintre ușă și gaura din perete de unde procuram astfel de lucruri bune, primeam declarații de dragoste, așa cum orice tînăr iubitor al sexului frumos știa să ofere într-o zi de iarnă. Cum de „mozoleală“ în sensul păcătos – dar dezirabil – chiar nu era rost, era rost de altfel de mozoleală, un fel de te iubesc și te doresc, dar cu gheață și răceală la rinichi. Iar dacă nici de asta nu era loc, măcar un bulgăre sau doi, aruncați cu abilitate, meniți să-ți meargă fix la inimă. Trebuie să vă spun că la inimă chiar nu mergeau, cel mai adesea mergeau fix în moalele capului, producînd o vibrație profundă care ajungea pînă la hipotalamus, care în loc să producă dopamină și alți hormoni ai îndrăgostirii, producea o înjurătură spontană gen „Băi boule!“ care ieșea reflex și clar pe gură și se reflecta și în ochi. Nu știu dacă băieții în cauză sînt acum căsătoriți și nu am procente care să confirme sau să infirme eficiența acestei tehnici hibernale de a trage clopotele, dar ce țin minte e că ajuta la trezire și concentrare mai ceva ca un espresso tare, și că reveneam la clasă profund revigorată.

Cam pe atunci am realizat niște lucruri importante, mai exact că partea aia a cîntecului cu „Timp, nu fi hain, să mai fim liceeni măcar puțin“ e chiar o idioțenie – să nu vă prind că lăcrimaţi – și că vestea bună stă în versurile „Vrei ori nu vrei, anii de școală, văd, se duc și ei“. M-am prins deci că nu era nevoie să fac nimic, timpul le va rezolva pe toate, și urma să vină o vreme în care să nu mă mai trezească nimeni şi să nu trebuiască să fiu nicăieri la oră fixă. Din fericire, Universitatea „Babeș-Bolyai“ mi-a împlinit acest vis, chiar dacă doar pentru scurt timp și chiar dacă sesiunile erau treabă serioasă.

Acum, că totuși m-am făcut om mare, lucrurile s-au schimbat din nou, la fel și visele. De primit cu colinda nu mă mai primește nimeni, de fumat nu mai fumez și duse sînt și vremurile celor 30 de grade noaptea. Pe scurt, nu mai e iarna ce era. Acum, pe umezeală înghețată și în întunericul olandez care ține pînă după 9 dimineaţa în miezul iernii, mă trezesc de dimineață, fac cafea, dau drumul la centrală și-mi zic relaxată că primăvara nu-i departe. Sînt călită, sînt puternică, pun căciula de lînă de vară peste căciula de lînă de iarnă, iau o capsulă de vitamina D şi ies la o alergare. Dar uneori tot îmi invidiez pisica. Am fost și eu ca ea odată. 

Bianca-Olivia Niță este jurnalistă free­lancer.

Foto: wikimedia commons