Amintiri din grădina mea

Am venit odată, de la Chişinău, cu trenul. Plecasem cu avionul, dar am preferat să mă întorc la o fereastră, ca să privesc plaiul. Merită! Trenul merge alene, pe un singur fir, iar tărîmul este încă bucolic. Verdele este intens şi fără fisuri. În zare, cîţiva cosaşi se opreau din treabă şi făceau cu mîna, aidoma amintirilor din copilărie. Nu am văzut turme. În schimb, cîte un miel zburda pe lîngă muma lui. Părea nelocuit, căci, în momentul în care trenul oprea în cîte o gară, nu se zăreau casele. Am realizat, într-un tîrziu, că acoperişurile se ascund sub coroanele vegetale. Ultima localitate basarabeană este oraşul Ungheni. Tărîmul paradisiac se menţine pînă la trecerea frontierei. Îndată, pe malul românesc, feeria se destramă. Se intră în localitatea numită Ungheni Prut. Contrastul este năucitor, neverosimil. Gri, pîrjol, pămînt crăpat, cearcăne de gunoi în jurul caselor dărăpănate.

Cum aşa? – vine întrebarea. Nu ştiu cît de mult ne punem problema legată de urîţenia pe care mulţi români au înclinaţia de a o genera în jur. Locuirea, la noi, este deseori o formă de a păta peisajul cu urmele trecerii noastre prin lume. Pentru mine, formularea glumeaţă „frumoasă ţară, păcat că este locuită“ sună mai patetic: „Urîtă ţară, pentru că este locuită.“ Diversele curente – cum ar fi ecologia, preocuparea pentru mediul înconjurător, ideea de a lăsa copiilor tăi o lume a frumuseţii cît mai puţin alterată – nu par să fi pătruns prea mult pe aici.

Cînd a venit vremea să ne facem o casă cu grădină, cea mai bună lecţie ni s-a părut că am putea să o luăm de la Muzeul Satului. Se întrevede acolo un firesc al conlocuirii cu pămîntul („...din care eşti făcut“), care dă de gîndit. Lucrurile îşi găseau cîndva răspunsul prin integrare, nu prin defrişare. Ce oare a frînt continuitatea acestei stilistici? Dar asta ar fi o altă temă. Să rămînem la grădină.

Deşi casa pe care o aveam de făcut era în Bucureşti, am încercat să ne folosim de ceea ce am învăţat de la Muzeul Satului. A rezultat o căsuţă din pămînt (excepţională izolare atît iarna, cît şi vara!), acoperită cu şindrilă, care se contopeşte într-o grădină devenită, în cîţiva ani, tot mai luxuriantă. În iazul din mijloc, se înnoadă necontenit traiectoriile cărăşeilor, ca ale unor morcovi unduioşi. Între ei, imobilă, broasca ţestoasă Esop. Vara, acesta este televizorul nostru (iarna ne aşezăm la şemineu). Nu ne vine să pierdem nici un episod. Seară de seară, ne aşezăm să privim. Televizorul din casă l-am desfiinţat pentru că, încet-încet, a pierdut audienţa.

Avem cîteva vecine care vin, din cînd în cînd, la portiţă, să vadă „ce s-a mai întîmplat“ prin grădină. Provin de la casele alăturate, din beton gri, înconjurate de curţi acoperite cu ciment gri. Ne spun: „Lăsaţi-ne să vedem, că e ca la noi în copilărie.“

Fără falsă modestie, avem sentimentul că am făcut o ispravă bună. Într-o seară, însă, ne-a vizitat John, un tînăr prieten din Londra. Am găsit nişte guvizi proaspeţi, pe care i-am servit cu mămăliguţă, în ideea de a ţine de un specific. În timp ce toţi ceilalţi de la masă s-au descurcat cum au putut cu multele oscioare, ocolind mai mult sau mai puţin tacîmurile, John – deşi nu este un mare conformist – nu a lăsat o clipă instrumentarul din mînă. A terminat de mîncat, impertubabil, la vreo jumătate de oră după noi, fără să facă rabat de la etichetă. La desert, a deschis subiectul grădinii. Nu-i scăpase nici un detaliu. Observase o mulţime de amănunte compoziţionale, pe care abia dacă ni le mai aminteam, după atîta timp de la plantări. Dar cînd a început să se refere la fiecare plantă după denumirea ei în latină, ne-a lăsat flabbergasted. Ne-a spus că în Anglia se învaţă numele latineşti în gimnaziu. „Cum poţi avea respect faţă de ceva care nu are nume?“ ne-a întrebat. Am realizat că, nu de puţine ori, am fost neplăcut surprins de cunoştinţele mele, care nu recunoşteau diferenţa dintre pătrunjel şi leuştean.

Poate ar fi cazul să dăm un nume celor care ne înconjoară şi, poate, vom reuşi să descoperim un fel de a ne păsa de ceea ce este în jur. Poate că, astfel, vom transforma împrejmuirea într-o grădină. Nu ţine nici de Guvern, nici de Băsescu, nici de UE. Ci de fiecare în parte.

Eugen CIOCAN a absolvit Imagine de Film şi a realizat, ca regizor, peste 350 de filme documentare şi docu-drama, timp de 15 ani, în cadrul mai multor televiziuni. Simţind că filmul devine un domeniu tot mai sleit de posibilităţi în vacarmul mediatic de azi, a decis să se retragă. Barca sa de salvare este studioul retro FotoCabinet din Lipscani, unde s-a autointitulat Maître Photographe de la Belle Epoque.