Amintiri din copilărie
Corina, Angela, Mirabela. Cele trei dive absolute, în ordinea preferinţelor conturate la vîrsta de 4 ani (1982), cînd am început să le descopăr. Preferinţe ce ignorau cu îndîrjire logica bunului-simţ, aşa cum era ea percepută de bunica mea, care mi-a explicat îndelung de ce Angela vine înainte de Corina şi Mirabela: mai multă eleganţă şi, foarte important într-o epocă în care vocea conta mai mult decît abilitatea de a face tumbe pe scenă cu microfonul prins în piept, un premiu II la Cerbul de aur, ediţia 1970, care bătea Cerbul de bronz obţinut de Corina un an mai tîrziu şi absenţa totală a Mirabelei din acelaşi festival. Şi, desigur, preferinţe care luau în derîdere argumentele tatei, care tot spunea Mirabela, pentru că Rita Pavone şi pentru că Roşu şi Negru. În această poveste, atît bunicul (Vîsoţki), cît şi mama (ABBA) îşi declarau neutralitatea. Şi, invariabil, se revenea la „sfînta treime“ a ecranului alb-negru.
Corina, Angela, Mirabela au fost Madonnele mele. M-au fascinat întotdeauna mai mult decît colega lor de peste Ocean pe care, oricum, o întîlneam o dată-n an, în cele patru pagini din Almanahul copiilor destinate muzicii pop internaţionale (între ’83 şi ’86 i-am văzut, în poze de 3 cm pe 4, pe Michael cu cimpanzeul Bubbles, pe Prince în ţinută Purple Rain, pe Cindy Lauper într-o rochie de ziar, cu explicaţie foto „sperăm că Cindy e la fel de inteligentă pe cît e de talentată şi nu va ieşi îmbrăcată aşa într-o zi cu ploaie“ şi pe băieţii de la A-ha, aflaţi într-un univers paralel faţă de cel populat de Dan Spătaru şi Cornel Constantiniu). Şi care Madonna, odată ascultată şi văzută în mişcare pe casete video, mi-a părut lipsită de voce şi prea rebelă pentru aura de cuminţenie cu care mă obişnuiseră „solistele noastre“.
Privind înapoi în timp, îmi dau seama de importanţa uriaşă pe care aceste trei doamne puternice – pe lîngă ele, Dida Drăgan, Marina Voica şi Stela Enache (dar, mai degrabă, de nişă), plus bărbaţii, şi mai puternici, aflaţi în umbra lor (Marius Ţeicu, Ion Cristinoiu, Cornel Fugaru, Radu Şerban, Florin Bogardo, Marcel Dragomir, Vasile Veselovski, Horia Moculescu) –, au avut-o în anii ’80. În anii ’80, cînd lipsa de orice era suplinită doar de orele nesfîrşite de joacă (no electronics involved) şi de cîteva momente săptămînale sau lunare numite Steaua fără nume, Şlagăre în devenire, Cu mască, fără mască, Album duminical şi, cireaşa de pe tort, odată-n an, Festivalul Naţional de Muzică uşoară de la Mamaia.
Sînt constănţeancă. Prin urmare, marea nu a fost niciodată un lux rezervat celor două săptămîni de concediu sindicalist. Din 25 aprilie, prima zi de şosete trei sferturi din an, şi pînă pe 14 septembrie, ultima zi de libertate, marea şi plaja erau acolo, ca un soi de nesfîrşit bufet suedez. Bufet la care puteam renunţa, cu mărinimie, vreme de cîteva zile, pentru a sta fie lipită de televizor, fie prezentă în sala Teatrului de Vară din Mamaia, unde se desfăşurau ostilităţile festivaliere şi unde îmi imaginam că se lasă cu sînge, căci toţi cei pomeniţi mai sus erau prinşi în două aprige competiţii numite „Creaţie“ şi „Interpretare“. Desigur, în mod perfect democratic, atît artistele de pe scenă, cît şi compozitorii din culise erau declaraţi, prin rotaţie, cei mai buni dintre cei mai buni. De îndată ce Festivalul se termina, scena Teatrului era înlocuită de barul Melody, unde munca artiştilor nu mai era răsplătită doar cu aplauze (deşi străinii cazaţi în Mamaia erau cel puţin la fel de receptivi la muzica noastră uşoară) ci şi cu valută, apropiindu-i, în sfîrşit, de tratamentul de care se bucurau, în paralel, colegii lor de meserie de peste-„peste hotare“, adică de la Zid în partea cealaltă.
Povestea cu Melody-ul a avut întotdeauna o aură de mister pentru constănţeni. Ţinuţi departe de barul cu pricina, căci ai noştri nu prea aveau acces, tot ce le rămînea era să fabuleze pe marginea subiectului, ajungînd la veritabile legende, de tipul: „Angela s-a căsătorit în secret cu un ambasador/om de afaceri/ceva exotic danez/suedez/ceva nordic“ sau „Mirabela şi Corina au dansat pe mese; Mirabela avea fustele ridicate pînă peste genunchi, iar Corina era în picioarele goale.“ Nu m-au interesat niciodată nici picanteriile şi nici aventurile, mai mult sau mai puţin conforme cu realitatea, desfăşurate în culise. Astăzi, după trei decenii, cînd am ajuns la un cu totul alt nivel (muzicaliceşte vorbind), pentru mine Corina, Angela, Mirabela sînt sinonime cu inocenţa copilăriei şi muzica de suflet. Aşa să le rămînă numele.
Codruţa Creţulescu este coordonator de festivaluri de film.