Amintiri despre foame
Amîndoi bunicii mei dinspre tată, chiar dacă nu urmaseră decît clasele primare, aveau o nelinişte în plus. Nu ştiau atunci, la declanşarea Primului Război Mondial, ce va face România, ce se va întîmpla cu România, în general, şi cu relaţiile dintre România şi Austro-Ungaria, în special.
Dincolo de poziţia oficială de neutralitate a ţării, oamenii simpli au înţeles că ţara şi-a asigurat mîinile libere ca să intre în război, oricînd, pentru susţinerea intereselor naţionale, pentru reintegrarea în graniţele ţării a provinciilor româneşti ocupate de unele imperii vecine.
În cercurile politice şi de presă se făceau speculaţii, apelîndu-se la o formulă sau alta. Nu le era greu să intuiască faptul că, dacă România se va alia Antantei, Austro-Ungaria va declara război împotriva României, că românii transilvăneni încorporaţi în armata austro-ungară aveau să fie puşi în situaţia tragică de a lupta împotriva fraţilor români din Vechiul Regat.
Pot uşor să-mi închipui starea de spirit a Mariei Potra, care rămînea singură cu trei copii, lipsită de mijloace, cu George, de 7 ani, cu Ioan, de 5 ani, cu Vasile, de 8 luni. Repet, fără mijloace.
Crăciunra un om harnic, muncise din greu, reuşise să asigure pîinea zilnică a celor din casă, fără dificultăţi grave atîta timp cît fusese pace, le dăduse copiilor hrana şi hainele trebuincioase şi spera zi de zi în mai bine. Şi dintr-o dată rostul vieţii, aşa cum fusese, a fost frînt. Crăciun fusese singurul care aducea pîinea în casă. Maria nu avea o pregătire care să-i permită să se încadreze pe vreun post cît de cît. Pe vremea aceea, femeile erau în majoritatea lor casnice. Am motive să cred că lucrurile au mers cum au mers pînă la intrarea României în război, cînd situaţia a devenit infinit mai grea – restricţii, lipsuri şi, în cele din urmă, foamea.
Aproape întreaga Românie a fost ocupată. Bucureştii nu au făcut excepţie. Trupele austro-ungare defilau în capitala ţării noastre. Sărăcia s-a extins dinspre mediile rurale spre mediile urbane şi dinspre acestea spre sate, unde, de bine, de rău, cel puţin un timp, localnicii mai aveau surse proprii de trai. Chiar şi cei bogaţi au început să resimtă lipsurile. Din nefericire, societatea românească bucureşteană nu a dat exemplul decenţei.
Nu ştiu ce a făcut bunica, cum a putut (dacă a putut) să le asigure celor mici hrana minimă de fiecare zi (pîinea sau mămăliga), nu ştiu dacă unii din ardelenii instalaţi în Vechiul Regat i-au dat o mînă de ajutor (dar pentru cît timp?), dacă atunci cînd a venit iarna i-au dat o cotigă de lemne pentru a-şi încălzi odăile modeste pe care le aveau, dacă cineva a angajat-o pe undeva, fie chiar şi pentru un timp scurt şi cîţiva franci.
Tatăl nostru (George Potra senior – n. red.), al meu şi al surorii mele Viorica, ne-a povestit de mai multe ori, în cuvinte potrivite vîrstei noastre, ce a trăit în acele zile. A făcut foame, n-a fost niciodată sătul timp de ani de zile. I-a fost mereu foame, cînd a mîncat ceva, dacă a mîncat ceva, n-a ales, nu avea o asemenea posibilitate, s-a îmbolnăvit de pelagră mîncînd mămăligă din mălai încins. S-a gîndit că sîntem copii şi nu ne-a spus decît pas cu pas marile tristeţi ale acelor zile. Tata şi ceilalţi copii din mahala – din Colentina, Pantelimon, Obor, din toate celelalte – alergau, da, da, nu este o metaforă, după o coajă de pîine, după un cotor de măr, după un chiştoc de ţigară.
După ocuparea Bucureştilor în 1916 de trupele germane, foamea s-a generalizat. „N-am ucis – spunea tata – dar am făcut totul pentru a supravieţui. În Obor, în Grădinile lui Heliade, ocupanţii germani amenajaseră mari depozite de furnituri militare – armament, hrană, medicamente. Ne strecuram pe sub gardul de sîrmă ghimpată, agăţîndu-ne hainele (şi aşa nişte zdrenţe), furam o lădiţă de marmeladă, conserve, pîine, alte lucruri la îndemînă, cu care nu ştiam întotdeauna ce să facem. Sentinelele din gheretele de control ne ocheau fără milă, nemţii nu erau nişte sentimentali, chiar cînd era vorba de copii. Trăgeau o dată, de două ori, de zece ori. De fiecare dată nimereau pe unul dintre noi. Atinsă de un glonţ dum-dum, victima era aproape sfîrtecată, căci acest tip de armament, care va fi interzis mai tîrziu, era profund distructiv.“ Îl întrebam pe tata ce reacţie avea după acest şoc, cum se comporta după aceea. Mi-a răspuns prompt, onest, fără nici un fel de rezerve: „Moartea o vedeam zilnic, mureau bătrîni şi tineri, se murea nu doar pe front, ci şi în spatele frontului. O bucată de pîine înghiţită îţi ajungea cîteva ore, o zi, dar foamea te răzbea din nou şi te împingea să faci din nou ceva pentru a supravieţui. A doua zi furi din nou, a doua zi cerşeşti, faci orice îţi cere cineva pentru un bănuţ sau o coajă de pîine. Asta e, dragul meu, am făcut totul pentru a supravieţui. Am luptat pentru propria mea supravieţuire. Am dorit să supravieţuiesc, cu cît a fost mai greu, cu atît mai mult m-am încăpăţînat să trăiesc. Moartea celui mai mic frate al meu, Vasilică, răpus de ftizie, scuipîndu-şi plămînii în braţele mele, m-a îndîrjit. Cînd m-am născut eu, în martie 1907, alţi doi fraţi ai mei fuseseră luaţi la Domnul, eu însumi am văzut lumina zilei la șapte luni şi cred că nu mi s-au dat prea multe şanse, dar m-am încăpăţînat să trăiesc şi, acum, la 80 de ani, îţi spun că, în ciuda tuturor celor prin care am trecut – două războaie, sărăcie, boală –, dorinţa de viaţă mi-a rămas vie. Oamenii normali îşi doresc şi trăiesc viaţa cu încăpăţînare, doresc să se împlinească prin cunoaştere, citind o bibliotecă sau vagabondînd prin lume, doresc să-şi ridice o casă sau să pună pe picioare o livadă care să dea an de an bucuria înfloririi şi a rodirii, doresc să cunoască dragostea, să-şi întemeieze familii, să aibă la rîndul lor copii. Ani la rînd am murit în fiecare zi şi am renăscut în fiecare zi. Pentru că am dorit, pentru că am luptat, pentru că am crezut în Cel de Sus“.
Legea reformei financiare – cunoscută în limbajul comun sub termenul de „stabilizare“ – a avut, timp de mai mulţi ani, efecte grave asupra marii mase a populaţiei. Nu-mi propun să fac post-factum analiza raţiunilor politico-economice care au condus direct la adoptarea acestei decizii şi la evaluarea efectelor sociale globale. Ştiu că dintr-odată am dus-o mai greu. Lemnele s-au terminat şi cantităţile acordate prin cote ne-au aruncat pe toţi într-o cămăruţă ca pe ultimii ţigani. Tatăl meu şi mama se rezumau la alimentele de bază, ca şi bunica noastră, Male, care trăia cu noi, încercînd cu disperare să ne asigure minimul necesar.
Vara era mai uşor. Mîncam pîine cu roşii, dar nu cu brînză. Din cînd în cînd, rar, părinţii mai tăiau o găină, cu precădere pentru copii. Dorinţa de a avea o bucată de carne nu putea fi satisfăcută, atît pentru faptul că piaţa era săracă, cît şi pentru că oamenii nu aveau bani. Lipseau carnea, untdelemnul, zahărul, era o sărăcie lucie. Tot ce se dădea – şi se dădea numai pentru acele familii care aveau pe unul din membri „în cîmpul muncii“ – era distribuit pe bonuri, pe cartelă, la cote minime, de lagăr.
Notez toate acestea pe care noi toţi le suportam, dar părinţii noştri – fără a ne-o arăta – încercau o adevărată disperare. De-a lungul întregii noastre vieţi, atunci cînd eram copii sau mai tîrziu, în adolescenţă, neînţelegînd mai nimic (sau prea puţin) din „marea politică“, am văzut grija lor faţă de noi. Cum să nu remarci, chiar dacă erai copil, că la masă părinţii ne spuneau nouă, căutînd să fie convingători, că au mîncat sau că vor mînca mai tîrziu. Ne era foame mereu şi mîncam tot ce ni se punea în faţa ochilor. Sărăcia din jur şi dăruirea părinţilor – pe care le constatam – au făcut ca niciodată să nu facem nazuri, pe care le-ar fi receptat dureros.
Vreţi să ştiţi cum mîncam şi ce mîncam? Eram fericiţi cînd aveam „suficientă“ pîine, o puneam pe tablă la prăjit, apoi o ungeam cu untură (aveam norocul că Male ne adusese „ilegal“ din Oltenia un bidon de aluminiu umplut cu untură, care numai cu mare noroc a scăpat controlorilor şi rechiziţiilor de pe trenuri) şi presăram deasupra ei sare sau zahăr. Mîncam cu poftă (sau mai bine zis cu foame), beam cîteva căni cu apă şi două-trei ore eram „sătui“. Şi apoi… Plîngeam de foame, spre disperarea părinţilor.
Seara se consuma uneori un adevărat ritual. Aveam ceai negru („rusesc“, ba chiar ne rămăsese din perioada războiului nişte Horniman şi nişte Ridgeway), se punea pe un primus o oală de ceai, ni se aşeza în faţa fiecăruia o cană de ceai, două feliuţe de pîine neagră, o bucăţică de zahăr şi două-trei feliuţe de cabanos cît o monedă. Fiecare bucăţică de zahăr se tăia în patru; gestul de a pune zahăr în ceai era sancţionat verbal, ni se impunea să ţinem sfertul de bucată în gură şi să bem ceai, să mestecăm pîinea aceea, cel mai adesea cleioasă.
Ne păcăleam cu toţii că am mîncat. Tata şi mama ne îmbrăţişau cu căldură, ne citeau una sau două poveşti, spuneau cu noi Tatăl Nostru sau altă rugăciune şi ne culcau (ne culcam) unul lîngă altul, ca să nu simţim frigul, frigul dat de mîncarea insuficientă şi de temperaturile joase. Aşa a fost, poate uneori şi mai rău, timp de cîţiva ani.
Eram răbdători, tata şi mama ne cultivau spiritul de înţelegere, de respect pentru ceilalţi, de compasiune pentru suferinţa altora; ştiam că mulţi alţii, mai ales din zonele care suferiseră de foamete, Moldova cu precădere, abia trăiau de pe o zi pe alta.
N-am fost tentaţi niciodată, nici în sinea noastră, să le reproşăm ceva. Ştiam că ne iubesc, ştiam că sînt generoşi, ştiam că reprezentam totul pentru ei, ştiam că trebuie – creştineşte vorbind – să acceptăm tot ce trăiam, că totul de la Dumnezeu vine, că trebuie, oricît de mici am fi, să avem demnitatea de a ne păstra în propriile suflete bucuriile şi tristeţile şi mai ales să nu ne plîngem altora, al căror suflet era înnegurat de mai multe suferinţe.
(fragmente din manuscrisul Amintiri răzlețe. Clipe de viață de George G. Potra, ediție îngrijită de Ana Potra, 2020)
George G. Potra (1940-2015) a fost istoric, politolog, scriitor, arhivist, editor. Licențiat în istorie, a făcut studii postuniversitare în ştiinţe politice și studii postuniversitare în ziaristică, a fost director al Fundaţiei Europene Titulescu, director ştiinţific al Asociaţiei de Drept Internaţional şi Relaţii Internaţionale – România, membru titular al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România. A publicat ca autor sau coautor peste 50 de volume: ediţii de documente, monografii pe probleme de politică externă sau de istoria culturii.