Amintiri de cititor - best-seller-uri româneşti înainte de '89
În oraşul meu din nordul ţării exista o librărie foarte bună, unde abia aşteptam să apară pe uşă anunţul cu „Primim marfă“. Dădeam tîrcoale, reveneam cu speranţa că librăresele vor termina de aranjat cărţile şi vor deschide. În acel moment, după o oarecare înghesuială, puteai să cumperi o carte bună, din puţinele exemplare expuse la raft. Stocul era, de fapt, mult mai mare, însă bine dosit de vînzătoare, păstrat pentru anumiţi cumpărători trataţi preferenţial. Aşa cum era bine să ai pe cineva la măcelărie, era bine să cunoşti o librăreasă care să-ţi vîndă cărţile noi „pe sub tejghea“. Sistemul comunist „servicii contra servicii“ funcţiona şi aici: tata, inginer silvic, îi făcea rost de brazi de Crăciun unei librărese. Cum tata nu prea avea timp de trecut pe la librărie, eu eram cel care cumpăra cărţile, însă mie cam uita să-mi arate noutăţile puse deoparte. Ţin minte că, totuşi, o dată mi-a oferit „pe sub mînă“ monografia lui Ion Lotreanu, Introducere în opera lui Mircea Eliade (1980). Mai exista şi practica vînzării condiţionate. Periodic, cărţile nevandabile erau livrate „la pachet“ alături de o carte bună, astfel încît te puteai trezi în braţe cu Tehnica butăşirii la plantele din grădină sau cu cine ştie ce carte ideologică.
Traseul cărţii de la editor la cititor urma reţeaua de difuzare centralizată, coordonată de Întreprinderea de Difuzare a Cărţii şi de Centrele Judeţene de Librării. Acestea funcţionau ca nişte depozite angro, de unde cartea era distribuită librăriilor. Circuitul comercial al cărţii în perioada comunistă mi-a rezervat multe surprize. Puteai găsi cu uşurinţă în librăriile săteşti cărţi pentru care în librăriile de la oraş clienţii s-ar fi călcat în picioare. Multe dintre cărţile de succes ale epocii le găseam prin satele Maramureşului sau cînd călătoream cu maşina prin ţară. Odată, în librăria de la Cooperativa unui sat din Bistriţa, am găsit Adrian Marino, Hermeneutica lui Mircea Eliade (1980). În ’88-’89, repartiţia mea ca profesor stagiar din Tîrgu-Secuiesc mi-a adus alte delicii de librărie: aici găseam noutăţi la discreţie (printre care şi Romanul adolescentului miop de Eliade, dar şi Visul lui Cărtărescu). Un lucru ciudat care mi s-a întîmplat a fost în vara lui ’89 cînd, în librăria din Vatra Dornei, am descoperit lucrarea lui Vlad Georgescu, Ideile politice şi Iluminismul în Principatele Române, apărută în 1972, carte interzisă. Librarul mi-a zîmbit complice cînd am cumpărat-o.
Cărţi cult, piaţă neagră
Ce însemna o carte de succes apărută în perioada comunistă? O putem considera aidoma unui best-seller din zilele noastre, adică o carte care se vinde într-un număr mare de exemplare? În acea perioadă, cam toate cărţile aveau tiraje astronomice în comparaţie cu cele de azi. Delirul lui Marin Preda a apărut în 100.000 de exemplare; Fănuş Neagu, Frumoşii nebuni ai marilor oraşe – 47.000 de exemplare. Mircea Dinescu avea 9.410 exemplare pentru Proprietarul de poduri (1978). Un fenomen al anilor ’80, cînd tirajele mai scăzuseră, au fost cozile în faţa librăriilor. Era ca la alimentară: dacă vedeai o coadă la librărie, ştiai că „s-a băgat ceva“ şi te aşezai la rînd. Îmi amintesc că am stat patru ore să cumpăr cartea lui Noica, Cuvînt împreună despre rostirea românească (1987). În anul I de facultate am dat o sticlă de vin bun doar să primesc cu împrumut Jurnalul de la Păltiniş.
S-a spus că această „furie de a citi“ a românilor a fost un mijloc de evadare, un fel de lectură compensatorie în lipsa altor forme de divertisment. Cărţile scriitorilor-vedetă ai perioadei comuniste erau cumpărate imediat, succesul fiind asigurat de renumele autorului. Un succes cu totul special l-a avut ultima carte a lui Preda, Cel mai iubit dintre pămînteni. Îmi amintesc o întîmplare ciudată legată de apariţia acestei cărţi. Era o seară de martie a anului 1980 cînd am văzut-o în librăria din oraşul meu, dar nu aveam bani la mine. Am alergat acasă, m-am întors în 15 minute, dar nu mai era nici urmă din teancul de cărţi şi, cînd am întrebat de ea, mi s-a spus cu degetul la gură: „Ssst, Securitatea!“. Cartea fusese retrasă din raft şi a intrat pe alte circuite, pentru că în curînd ea a început să circule în oraş. O aveau nomenclaturiştii, securiştii şi alţi cîţiva aleşi. În acelaşi timp, ajunsese un fel de valută forte, traficată pe piaţa neagră, la suprapreţ. Toată lumea vorbea despre ea, mai ales după moartea suspectă a autorului. Am reuşit cu greu să o citesc, la capătul unui lanţ de împrumuturi.
Gîndindu-mă la „cărţile cult“ ale românilor din anii comunismului, din literatura pentru copii şi adolescenţi aş aminti, mai întîi, cartea de aventuri a lui Radu Tudoran, Toate pînzele sus!. Succesul acestui roman (ediţiile succesive însumează un tiraj de un milion de exemplare!) poate fi comparat doar cu cel al Cireşarilor lui Constantin Chiriţă. Acesta din urmă cred că este primul roman pentru adolescenţi care a creat la noi o adevărată „industrie culturală“. Au apărut zeci de cluburi cu acest nume, s-a plecat în expediţii ştiinţifice, au apărut tricouri, embleme şi insigne, s-a turnat şi un serial de mare audienţă. Un alt autor de succes printre liceeni era Mihail Drumeş, cu Elevul Dima dintr-a şaptea (scris în 1946, dar mereu reeditat). Acest roman era gustat pentru tenta erotică într-o lume în care educaţia sexuală începea cu savurarea scenelor erotice din Ion şi Răscoala de Rebreanu. Dar îmi amintesc că, în liceu, şi Don Juan al lui Breban era foarte „prizat“ pentru scenele „tari“. Fetele însă citeau pe rupte un alt roman de dragoste – Pînza de păianjen de Cella Serghi, dar şi Cartea fetelor a Ecaterinei Oproiu. Un mare succes de librărie l-a avut romanul Ilenei Vulpescu, Arta conversaţiei (1980). Emoţii colective a stîrnit publicarea jurnalului unui tînăr de 18 ani care murise de leucemie, Cătălin Bursaci, sub titlul Prima carte, ultima carte. Volumul a apărut în 1977 într-un tiraj impresionant. Alt val de reacţii emoţionale a fost provocat şi de cartea de poezie şi proză Zbor frînt (1980) a Adrianei Gheorghe, o studentă la filologie care, aflată la muncile agricole, se aruncă din tractor încercînd să scape de viol, dar se răneşte mortal. Cu toate acestea, tractoristul nu ezită să o violeze pe muribunda care nu se mai poate apăra. În prefaţa cărţii erau redate faptele, lucru neobişnuit pentru secretomania comunistă în materie de evenimente de acest fel.
Proza anilor ’70-’80 a produs multe romane de succes. De exemplu, cărţile lui Augustin Buzura erau mereu date „pe sub tejghea“. Feţele tăcerii a produs senzaţie prin curajul de a prezenta violenţa represiunii din anii colectivizării. Romanele „obsedantului deceniu“, ale „erei ticăloşilor“ s-au bucurat de o mare atenţie din partea cititorilor, care căutau printre rînduri mai ales „şopîrle“ la adresa comunismului de după 1964. De altfel, cărţile puteau deveni peste noapte foarte căutate, dacă autorul lor fugea în Occident. Este cazul lui Petru Popescu (cu greu găsisem Dulce ca mierea e glonţul patriei) sau al scrierilor lui Paul Goma. Dintre autorii aflaţi în exil, Mircea Eliade se bucura de cea mai mare cotă. Între 1981 şi 1986 apăruse şi la noi Istoria credinţelor şi ideilor religioase, dar era aproape imposibil de ajuns la ea, fiind în schimb nelipsită din bibliotecile nomenclaturiştior, ca bun de prestigiu. Octavian Paler, oricum un eseist de succes, a devenit mult mai citit după disidenţa lui de la începutul anului ’89. O altă carte de mare succes la public a fost O dimineaţă pierdută a Gabrielei Adameşteanu. Prin 1986 a fost pusă în scenă de Cătălina Buzoianu, piesa jucîndu-se mereu cu casa închisă. Ştefan Agopian, cu Manualul întîmplărilor (1984), ne-a rezervat – pe lîngă plăcerea fină a lecturii – şi o uriaşă surpriză. Nu ne puteam imagina că a fost posibil să apară o asemenea carte şi organizam între prieteni lecturi colective, fragmentul cu „Lista cu cei care au zis că“ fiind punctul culminant al întîlnirii. O apariţie cu totul specială a fost şi romanul Calpuzanii de Siviu Angelescu, publicat în 1987, pe care îl citeam atunci în cheie anticeauşistă.
Dar nu doar romanele puteau intra în categoria cărţilor jinduite, ci şi lucrările academice. Îmi amintesc că erau de negăsit Henri H. Stahl – Eseuri critice (1983) sau Ernest Bernea – Cadre ale gîndirii populare româneşti (1985), dar şi G. Călinescu, reeditat cu voluminoasa Istorie a literaturii române. Poezia era pe atunci... rege. Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana şi Mircea Dinescu au fost mereu în topuri. Păunescu şi-a cîştigat notorietatea datorită Cenaculului „Flacăra“. Îmi amintesc că se vindea la suprapreţ volumul din 1980, Manifest pentru sănătatea pămîntului. Alte categorii literare de succes sînt ilustrate de romanele poliţiste ale Rodicăi Ojog-Braşoveanu sau ale lui Haralamb Zincă, cărţile despre extratereştri ale lui Dan Apostol (Deocamdată enigme), dar şi jurnalismul sportiv al lui Ioan Chirilă (autorul cărţii despre Nadia, apărută în 300.000 de exemplare).
Învolburarea din decembrie ’89 cuprinsese şi librăriile. Din vitrina librăriei din oraşul meu au dispărut peste noapte operele Tovarăşului, acestea fiind înlocuite cu superbe albume de artă şi cu o neaşteptată abundenţă de romane, toate scoase rapid de sub tejghea. Era clar. Nu mai era nevoie să fie păstrate pentru anumiţi cumpărători. Începuse schimbarea.
Alexandru Ofrim este conf. univ. dr., predă cursuri de istorie culturală la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Străzi vechi din Bucureştiul de azi, Humanitas, 2011.