Amicul Dexter & amicul Sinister

21 iulie 2022   Tema săptămînii

Cine sînt cei doi eroi din titlul articolului meu se va vedea mai încolo. Deocamdată, țin să spun că, vreau, nu vreau, aparțin prin meserie unei tradiții care, în cultura noastră, a reușit o performanță deloc neglijabilă: și-a ținut oamenii de vocație departe de angajamentele ideologice extreme. Ancilară cum se spune că e, critica literară a impus practicanților ei o anumită moderație (nu i-aș zice liberalism, ca să n-o colorez inutil) de care alte forme de exercițiu intelectual n-au avut întotdeauna parte. Nu știu ca, în anii în care Eliade, Cioran, Noica și ceilalți s-au lăsat seduși de o pulsiune criminală, vreunul dintre criticii adevărați (îi și enumăr: Lovinescu, Pompiliu Constantinescu, Perpessicius, Cioculescu, Streinu, Vianu, Călinescu...) să fi alunecat în această direcție păguboasă. L-am lăsat la urmă pe autorul Principiilor de estetică pentru că, mă gîndesc, numele lui mi-ar putea fi retorcat cu ușurință: găsim, în Istoria... din 1941, derapaje susceptibile de anumite accepțiuni ale rasismului. Nu e locul, aici, să-i răspund pe larg lui Andrei Terian, cel care, în monografia lui, a pus în circulație ideea. De-ajuns să contrag: legionar, Călinescu n-a fost. Cum nici comunist pur și dur nu s-a arătat a fi: ce naiv îl arată dosarul de urmărire publicat de I. Oprișan, ce mare naiv! Se lăuda a fi, în fața angajaților săi de la Institut (culmea: doi dintre ei delatori direcți, cu angajamente și remunerații), „un leu cu cinci picioare” capabil să-i ducă de nas pe Dej & Co. printr-un abil joc de măști. Nu bănuia, bietul, că, dacă bravadele lui despre iluzorii manuscrise antiregim n-ar fi fost doar niște blufuri, risca fără ocolișuri (informația e oficială) închisoarea și execuția.

Discernămînt, spirit critic, simț al diversității, scepticism. Oricum i-am spune, e clar că, de la Maiorescu încoace, chiar și nemaiorescienii îl au în sînge. Aceasta fiind premisa, să explic ce e cu bizarul cuplu sub semnul căruia am decis să-mi așez reacția: sînt personajele conjuncturale ale unui poem aparținîndu-i lui Romulus Bucur, cel de-al doisprezecelea din excepționalul ciclu Arta războiului. Pe scurt: avem aici o transcriere a cotidianului lumii romane (în cea mai tipică manieră Franck O’Hara) ca etimon al cotidianului nostru. Printre versurile care-i deplîng pe soldații care vor muri neștiuți pe vreun cîmp din Bithinia sau Galia Cisalpină pentru gloria cutărui tribun, se pot citi fără un prea costisitor efort de imaginație periodicele scrutine cărora idealismul fiecăruia dintre noi le cade pradă o dată la cîte-un interval electoral. Cînd se ipostaziază într-un veteranus care nu știe cum să-și administreze, dintr-odată, la patruzeci și ceva de ani, prea multul timp liber (ați priceput alegoria...), Bucur vorbește despre umilințele pe care le aduce cu sine instituția pensiei. Poemul la care mă refer și ale cărui versuri mi-au sunat în minte de îndată ce m-am decis să contribui la prezentul Dosar se încheie așa: „senatorii își / văd de politica lor neguțătorii de negoț iar plebea de distracții cu dignitas totuși / se zice că barbarii de dincolo de Rhenus / sau undeva în Africa ar pregăti ceva / pe drumuri briganzi nu mai sînt pretorienii / își văd și ei de treaba lor / amicul Dexter și amicul Sinister / se ceartă despre toate astea cu o cupă de vin / pe masă între ei apoi o iau pe Mentula / de mînă și dispar tustrei”. Că Dexter și Sinister sînt dreapta și stînga nu-i nevoie de mai mult decît de minime cunoștințe de limbi romanice pentru a afla. Ce va să zică Mentula, scrie-n Creangă, în povestea pudic numită de editori a poveștilor, acolo unde un cîmp întreg se umple de astfel de dihănii, dotate, ni se zice în altă parte, cu nu mai puțin de „trei spinări” încăpătoare.

Mi se pare o descriere cît se poate de exactă a situației. N-are rost să căutăm nuanțe. Unii s-au dus berbecește spre fascisme locale, alții și-au pus scrupulele în rezervă pentru o putere de tip stalinist. Între un Eliade rămas fidel Mișcării (ortografia aceasta majusculată am deprins-o de la Cătălin Cioabă...) pînă tîrziu, în Noaptea de Sînziene, și un Petru Dumitriu convins la bătrînețe că, rugîndu-se pentru iertare unei divinități doar de el știute, poate preamări Canalul, carevasăzică Drumul fără pulbere, eu, unul, nu simt nevoia să aleg. Că le citesc cărțile, pe unele dintre ele cu interes, e una. Că aș risipi măcar un dram de imaginație demonstrativă pentru a le inventa circumstanțe atenuante, e cu totul altceva: anume, ceva de neînchipuit. Și unul, și celălalt știau că la mijloc e vorba de moarte. Profesată sistemic. Punct. Omenește, e descalificant.

Chestiunea, așadar, nu e decît în mod tangențial politică. Fibra interioară n-are ideologie. Articolele antisemite ale lui Eminescu mi se par tot atît de reprobabile pe cît de consternantă găsesc că e alegerea lui de a tranșa disputele gazetărești cu C.A. Rosetti dînd în vileag un episod erotic extraconjugal al fiicei acestuia (în Timpul, martie 1882) și disculpîndu-se apoi sub pretextul louche că „acest zvon a îmblat prin București”. Oricît aș căuta contextul, oricît aș estompa ineleganța gestului, oricît l-aș racorda unei estetici a pamfletului, nu văd în el altceva decît strămoșul unei practici pe care a desăvîrșit-o, mai adineauri, un Vadim Tudor. În definitiv, nu altfel „citesc” saltul lui Sadoveanu în vîrful Marii Adunări Naționale. Sigur, ce nu știu detractorii lui recenți e că omul a vibrat autentic, de la bun început, spre stînga și că, suplimentar, odată cu momentul 1933, s-a aflat sub teroare. Inclusiv titlul de Doctor Honoris Causa i-a fost conferit, la Iași, printr-o stratagemă menită să abată atenția legionarilor, care promiseseră că-l vor asasina (că se cam țineau de cuvînt avea s-o afle Iorga un an mai tîrziu). Sînt detalii care, în ultimă instanță, pot explica un tropism, dar nu-i pot justifica morfologia. Nu-l obliga nimeni să-și dorească șefia, putea face, vorba unei bune prietene, compromisuri mai mici.

Că se putea și altfel, o arată plenar exemplul lui Ion D. Sîrbu, pe care l-am invocat și-o să-l invoc pînă la epuizare: a mea și-a cititorilor Dilemei vechi. Fiu, nepot, strănepot de mineri, acesta păstra, ca să zic așa, în genă oroarea față de tot ce însemna inechitate capitalistă. De la cea cuantificabilă (tatăl lui fiind un bătăios și eficace lider de sindicat) pînă la aceea, difuză și simbolică, a revărsărilor de dispreț pe care s-a văzut nevoit să le încaseze. Ce l-a făcut, totuși, să devină ilegalist a fost violența animalică a colegilor gardiști sibieni. Va avea de tras pentru asta: deși student, e trimis pe front, la Stalingrad, de unde se va întoarce, desculț, să-și dea examenele. Nici venirea la putere a comuniștilor lui nu-i va îmbînzi destinul. Va fi dat afară din partid pentru devieri mic-burgheze (tocmai el...) de nepoata, repede convertită, a unui important lider țărănist. Restul se cam știe. Închisoare politică, tortură, declasare. Meniu complet, la cote înalte. Importante, pentru discuția noastră, sînt două amănunte: în primul rînd, că Sîrbu a rămas pînă în ultima clipă fidel convingerilor sale de stînga, ca să zic așa, chtoniană; în al doilea, că, nici în detenție (unde, într-un rînd, a zăcut trei săptămîni inconștient în urma bătăilor), nici după eliberare, el nu și-a îndoit spatele. Superlativă, între toate, e reacția din 1977, după grevele din Valea Jiului, cînd, chemat la sediul Securității din Craiova pentru a fi prelucrat și convins, bate doi ofițeri în propriul lor birou și iese demn pe ușă, fără să se sinchisească de eventualele consecințe. Avea aproape șaizeci de ani...

Vasăzică, se putea și așa. Oftez scriind-o, pentru că generația mea a fost victima unui discurs de inocentare dintre cele mai insidioase: „n-ai trăit epoca”, ni s-a spus, „n-ai fost în locul lui” (iar după „lui” urma o listă de nume de varii calibre, poeți, prozatori și critici în genere importanți). Cum să replici unei atari puneri la punct de vreme ce-ți lipsește darul întoarcerii-n timp? De-aceea văd în Ion D. Sîrbu un fel de „ambasador” necesar acelora dintre noi care au obosit să tot empatizeze cu colaboratorii Securității. Mi-ar plăcea, măcar, să nu ni se mai spună că lucrul ține de natură și că aici nu putem interveni; unii se nasc puternici, alții, majoritatea, slabi de înger. O fi: dar la Sîrbu a fost vorba, nu mă îndoiesc, și de educație. Copil fiind, a văzut cum îi sancționa comunitatea minerească petrileană pe așa-numiții șpițli, pe cei care, cu onoarea făcută ghem, raportau pe ascuns patronatului discuțiile colegilor: dur, inclement, fără recurs. Din nou: aspectul nu e decît tangențial politic. Mi-e indiferent că e vorba de Securitate. Putea fi la fel de bine o instituție populată de sfinți: turnătoria e turnătorie și nu există nimic mai laș, mai dizgrațios, mai meschin, mai murdar decît turnătoria. Nu mă aștept ca punctul meu de vedere să fie împărtășit de prea mulți. Nu vă așteptați, vă rog, să mi-l schimb, sub presiunea majorității. Că a fost vorba de tortură, de șantaj, de tentații, de promisiuni, de recompense: contează prea puțin. Faptele sînt fapte.

M-am lecuit de ceva vreme să mai iau în serios argumentele dinăuntru: colecții de sofisme, cînd nu de-a dreptul de minciuni. Între cele povestite de Al. Paleologu (întîmplător, un eseist la care țin mult) în Sfidarea memoriei și adevărul documentar scos la iveală nu demult de Gabriel Andreescu, distanța e insurmontabilă. În, din păcate, crianta defavoare a autorului Treptelor lumii... Am trăit eu însumi un episod cît se poate de decepționant, cu unul dintre marii noștri comparatiști. Mi-a jurat, cu o candoare absolut tușantă, că nu are nici o legătură cu numele de cod care începuse deja să i se atribuie în spațiul public. L-am crezut. Și n-am făcut bine crezîndu-l. Nu peste mult, aveam să citesc cu ochii mei odioasele dări de seamă ale sursei „Someșan” și să mă conving că, atunci cînd s-au frînt o dată, oasele coloanei morale nu se mai sudează.

Să-i fie, fiecăruia, mort sau viu, bine acolo unde e. Dar, dacă tot mi se spune că n-am fost în pielea lor, aș avea, la paritate, dorința de a nu mi se cere să fiu chiar atît de îngăduitor încît să le fac loc în pielea mea. Nu-i cazul.

Cosmin Ciotloş este critic literar și lector la Facultatea de Litere din București. Cea mai recentă carte publicată: Cenaclul de Luni. Viața și opera, Pandora M., 2021.

Foto: Ion D. Sîrbu (wikimedia commons)

Mai multe