Ambivalenţa

Această carte a apărut într-un anumit moment, nici mai devreme, nici mai tîrziu decît atunci cînd trebuia. Şi asta spune totul. Este o carte în care, zic eu, Lucian Boia a ascultat de porunca amiralului Nelson: toţi supuşii Majestăţii sale trebuie să-şi facă datoria. Nici mai mult, nici mai puţin. Cum se aplică acest lucru în cazul unui istoric? Să vadă în anul trecut care sînt rădăcinile relaţiei în care se află România. Şi, întrucît este istoric, nu psiholog sau sociolog, merge la rădăcină aşa cum crede el. Există cei care spun că nu au văzut nimic nou în această carte. Dar nu era normal, nu era cazul să inventeze o altă teză. Pentru a explica situaţia de anul trecut era nevoie de reluarea acestei teme. Desigur că aceasta carte, pînă la urmă, lansează o ipoteză: situaţia de anul trecut îşi are rădăcina în istorie; deci autorul nu face o analiză contextuală mai largă, ci merge în istorie.

Am citit cartea şi tot timpul am avut impresia că asta am mai văzut şi la unguri, şi la polonezi, şi la bulgari sau slovaci: problema originii obscure, xenofobia, salvarea Europei creştine – aproape toţi spun că au salvat Europa creştină, şi tot nu a fost salvată, dacă ne uităm în jur, în Germania sau Franţa. Nu e deloc salvată. Atunci îmi pun întrebarea: cum este acest „altfel“, dacă la toţi există asemenea situaţii? România este altfel, cum şi alţii sînt altfel. Fiecare din zona noastră, vecinii noştri au aceleaşi particularităţi, iar dacă cineva se apucă să studieze amănunţit istoria ţărilor din jur, va găsi această foarte mare doză de a judeca cît sînt ei de singuri în această Europă obscură.

România se integrează în statul european. Şi nu e o ipoteză, ci o convingere, de data asta, că o face parţial. Dar şi alţii se integrează doar parţial. Vreau să atrag atenţia asupra unui lucru care ar putea să compenseze şi tristeţea, şi amărăciunea. Jürgen Habermas, în lucrarea sa de doctorat, spune un lucru simplu: pentru a educa, a selecta acea birocraţie britanică exemplară, a fost nevoie de 200 de ani. Este nevoie de un timp infinit mai lung pentru a putea fi mulţumiţi de noi înşine. 150 de ani înseamnă un fleac. De la mijlocul secolului al XIX-lea pînă azi nu este foarte mult. Pentru mine, performanţele României sînt mult mai mari ca neajunsurile. Din 1859, o sută de ani, elita românească politică a fost pusă în situaţii-limită: întotdeauna a trebuit să aibă nişte decizii corecte, optime pentru ţară. Putem spune că nu am fost stabili cu anumiţi aliaţi... Dar atunci cum rămîne cu englezii care spun cu voce tare că naţiunile au în primul rînd interese, şi apoi sentimente?

Între situaţiile-limită, în această sută de ani, elita românească a făcut atîtea nedreptăţi că îşi merită soarta. Este exagerat, dar, în linii mari, putem spune că în această perioadă elita românească a făcut ceea ce a trebuit să facă. Să nu credeţi că cei care au pierdut au fost mîndri de eroismul lor. N-au fost deloc. Conştiinţa cea mai curată a elitei maghiare, István Bibó, spunea clar că, prin eroismul austro-ungar, elita ungară a pierdut complet busola, făcînd gafă după gafă, pînă la al Doilea Război Mondial. Este foarte interesant pentru mine că, prin 1921-1922, la un moment dat, în Bucureşti, s-au întîlnit doi mari sociologic: Oscár Iászi şi Dimitrie Gusti. Oscár Iászi, cu paşaport românesc, fuge din Europa şi şcoala maghiară de sociologie se termină. Atunci, Gusti demarează sociologia monografică, în perioada respectivă. După mine, această complexitate e de luat în seamnă.

Dacă vorbim pe unde intrăm în România şi unde ajungem, pot să vă contrazic printr-un caz unic: un grup de sociologi şi scriitori maghiari, în 1935, intră în România din Sud. Au urcat pe vapor, au coborît la Giurgiu, primul obiectiv fiind să-l viziteze pe Dimitrie Gusti. A fost o întîlnire nemaipomenită, s-a scris mult despre această vizită. Németh László, care era cel mai important prozator şi dramaturg maghiar şi ideologul acestei mişcări de sociografie literară, a scris foarte frumos despre Gusti. S-a întîlnit apoi cu scriitori maghiari din Ardeal şi-i face cu ou şi cu oţet – că nu fac ceea ce trebuie să facă, că sînt provinciali, rămaşi în urmă. Evident că, atunci cînd ajunge acasă şi publică însemnările sale, este luat în colimator de toată presa şi făcut harcea-parcea.

Această situaţie de „altfel“ este de discutat. Nu sînt de acord, de exemplu, cu modelul polonez. A trimite cavaleria împotriva tancurilor germane în 1939 (cum a făcut Polonia) e eroism, dar mai mult decît atîta, e aproape tîmpenie.

Şi, ca să nu rămînem cu ideea că germanii fac numai răutăţi, vreau să amintesc o scrisoare a lui Nietszche, care plîngea la vestea bombardării Versailles-ului de către artileria germană. Nietszche era o conştiinţă germană care peste 30 de ani a fost catalogat drept primul fascist. Lucrurile au întotdeauna o ambivalenţă care trebuie luată în ecuaţie.

Foto L. Muntean