Ambiţii, revolte şi... mulţumiri

Fire Club este renumit pentru atmosfera sa nonconformistă şi boemă. Am intrat cu oarecare ezitare şi plină de prejudecăţile unei mame aşezate, cu aspiraţii middle-class, ca să stau de vorbă cu cîţiva proaspeţi absolvenţi de facultate şi clienţi ai localului, despre idealurile lor în această etapă a vieţii. Mă aşteptam să mă cam repeadă sau să nu mă bage în seamă. Nu a fost aşa, interlocutorii mei au fost deschişi şi cooperanţi: Inginer telecomunicaţii într-o firmă privată: "Sînt mulţumit cu ce fac. Ca salariu, sînt mediu încîntat, dar îmi place munca mea, sînt multe challenge-uri, în fiecare zi se mai întîmplă cîte ceva nou. Am terminat acum doi ani. Pe atunci îmi doream să călătoresc tot timpul şi să am firma mea, tot în domeniul ăsta. Şi acum mai sper să am un business şi să îl lansez. În ceea ce priveşte idealurile materialiste: românii sînt puţin cam nebuni cu simţul proprietăţii. Nu ştiu ce să zic, dacă e neapărată nevoie de casă şi toate cele. Alte idealuri, general umane? Acum chiar sînt într-o perioadă în care am contact cu cancerul, şi chiar mă gîndesc că ar trebui să se facă ceva pentru cei care suferă de boala asta. Dacă aş putea într-un fel sau altul să ajut, nu m-aş da înapoi. Mi-ar mai plăcea să am aşa, o echipă de fotbal de copii, dacă se poate, cu o singură femeie". Ingineră proiectantă, absolventă de acum doi ani: "Vroiam să ajung într-o firmă privată, cu capital străin, unde să dezvolt o carieră. M-am angajat la o companie cu capital francez, unde nu e ceea ce m-am aşteptat. Mă gîndesc chiar să plec din ţară, pentru că, pe partea auto, firmele franceze deţin monopolul. M-au nemulţumit salariul, felul în care sînt trataţi angajaţii. Aş vrea să călătoresc, să învăţ cît mai multe şi să capăt experienţă profesională. Şi aici ni s-au promis toate astea, dar am fost ţinuţi la un anumit stadiu, cît să depunem muncă de negru şi să fim serviabili. Sigur, m-aş gîndi să-mi iau o casă, dar nu am nici cea mai mică şansă în momentul de faţă, e o aspiraţie mult prea înaltă. De idealuri altruiste nu prea am timp, am devenit egoistă după job-ul ăsta". Consilier vînzări, 27 de ani: "Am absolvit de trei ani Politehnica. Am început să muncesc încă din timpul facultăţii, ca agent de vînzări. Nu am urmărit neapărat să lucrez în domeniu, ci să am un serviciu respectat, plătit bine, eventual un post de conducere. A trebuit să-mi schimb serviciile ca să avansez: la o singură firmă e foarte greu s-o faci, aşa sînt angajatorii în ziua de azi. La angajare ţi se spune că salariul e progresiv, că ai şanse de promovare, dar, în realitate, ei nu vor decît să tragă de pe urma noastră, şi nu să ne ofere vreo posibilitate. Cred că mutarea din firmă în firmă te ajută să cîştigi experienţă şi să evoluezi. Nici acum nu sînt mulţumit profesional. Ca să-ţi iei casă în Bucureşti, trebuie să ai un salariu foarte mare, mai ales pe cartea de muncă... Mi-aş dori să găsesc şi eu o firmă serioasă, pînă la urmă, care să se gîndească şi la angajaţi, şi la oportunităţile lor. Idealuri personale sînt destule pe care, în mare parte, le-am şi îndeplinit: am o viaţă frumoasă, mă simt bine în pielea mea, sînt ok, nu am nici o problemă. Ştiţi ce înseamnă să ai succes? Înseamnă să faci lucrurile obişnuite neobişnuit de bine. Atîta timp cît faci asta, ai o viaţă echilibrată". Asistent vînzări, 29 de ani: "Am terminat Psihologia, care momentan nu îmi foloseşte la mai nimic. La începutul facultăţii, am sperat să prind un om lîngă care să stau şi de la care să învăţ şi să pătrund tainele meseriei. Că aşa, dacă am fi deştepţi, toţi ne-am duce la bibliotecă, am citi mai multe cărţi şi nici prin facultăţi nu am mai trece... În patru ani am devenit cinic, m-am prins cum stă treaba. Viaţa trece prin stomac şi trebuie să faci ceva: de cînd am terminat facultatea, am lucrat în cinci locuri care nu au nici cea mai mică legătură cu ce am făcut acolo. În rest, nu sînt nici cu salvarea omenirii, sînt relativ egoist, mie să-mi fie bine, ceilalţi pot să crape, în afară de familie şi prieteni. Sînt prea puţin nobil pentru idealuri înalte. Cred în ceva deasupra noastră, dar nu sînt fanatic. M-am cam liniştit în România, nu vreau să trag mai mult decît e nevoie, îmi place aici, îmi plac oamenii, îmi place stilul de viaţă. Ideea de bază este: în momentul în care îmi găsesc ceva în domeniu să stau, să învăţ, şi să mă ocup eu, de la un moment încolo, de problemă. Mi-ar plăcea să-mi fac un cabinet de terapie de cuplu. Altfel, mă mulţumeşte ce fac acum: pînă una-alta, serviciul ăsta nu-i nici bun, nici rău, nu cîştig nici mult, nici puţin, pot să mă văd cu prietenii seara la o bere, şi să nu mă stresez foarte mult, în week-end să ies să mă distrez. Nu am planuri mari de viaţă, căsătorii, copii, să salvez omenirea, să întemeiez case, familii. Vreau să ajung la 60 de ani un om cu nervii odihniţi. Nu ştiu dacă e lipsă de ambiţie, egoism, lene, dar mie îmi place şi încerc să mă ţin de chestia asta".