Am vorbit vorbind...
Cum m-am simțit la Festivalul de la Alba Iulia, acum doi ani, cînd am avut bucuria să fiu invitat? M-am trezit deodată, într-o zi însorită și senină, în fața unui public de opt sute de oameni veniți să mă asculte în aer liber. Nu mai era nici un loc neocupat, și oamenii stăteau și pe peluzele de iarbă din jurul spațiului cu scaune. Era o mare de oameni cărora trebuia să le spun ceva, chiar în deschiderea evenimentelor. Nu mă așteptasem nici pe departe la atîta public.
Îmi amintesc atît de bine starea mea de panică pe cînd stăteam la măsuță, cu bannerul Dilemei în spate, jucîndu-mă nervos cu una dintre pălăriile de pai care, în acel an, au fost „mascota“ festivalului. Mă uitam în mulțime: oameni de toate felurile, de toate vîrstele, ce mă priveau la rîndul lor. Ce așteptau de la mine? Ce puteam să le spun, timp de o oră, acestor oameni atît de diferiți între ei? Cum puteam comunica orb cu cineva căruia nu-i cunoșteam nici gîndurile, nici preferințele, nici lecturile?
N-aveam nici măcar ghidajul unei teme, al unui subiect dinainte hotărît, trebuia doar să spun „ceva“. Ce fel de ceva? Habar n-aveam, un ceva oarecare, dar în așa fel alcătuit, încît să fie suficient pentru fiecare om din public individual și pentru toți laolaltă. Încît să-i așeze de la-nceput într-o dispoziție bună, să le ntrețină curiozitatea și atenția, să-i poarte delicat și fără prea multă contrariere către sentimentul că n-au venit degeaba să mă asculte în acea după-amiază.
Momentul se apropia, am fost prezentat în cîteva cuvinte și mi s-a pus un microfon în mînă. Nu aveam nimic în minte, și nu era de mirare pentru mine: niciodată n-am vorbit altfel în fața oamenilor. „Cum scrii?“ sînt întrebat destul de des. Și singurul răspuns onest pe care l pot da este: „Scriu scriind.“ La fel, nu știu cum vorbesc în public. Vorbesc vorbind, pur și simplu. La fel am făcut și la Alba Iulia: am vorbit vorbind. Mi-am lăsat mintea pe pilot automat: mintea mea știe, oricum, mult mai multe lucruri ca mine. Mintea mea le-a vorbit atunci celor opt sute de spectatori, fiecăruia în parte și tuturor la un loc, timp de aproape două ore. Prindeam și eu cîteodată fragmente de discurs, dar în cea mai mare parte a timpului mă uitam la oameni, contemplam cerul, zidurile refăcute ale cetății, arborii bătrîni de pe margini. Eram și eu un spectator, venit acolo să mă asculte.
La sfîrșit le-am mulțumit tuturor pentru răbdare și bunăvoință și m-am așezat la măsuță. Deja eram ușurat și senin: îmi făcusem treaba, de-acum mă puteam bucura de festival.
Mircea Cărtărescu este scriitor.
Foto: Andrei Ivan