„Am refuzat să desființez satele“ – interviu cu arhitectul Șerban STURDZA

În 1974, Nicolae Ceaușescu a inițiat un program denumit „sistematizare“, care prevedea urbanizarea forțată a spațiului rural, în vederea ștergerii diferențelor dintre sate și orașe. Departe de a fi un beneficiu, sistematizarea a distrus sute de sate, fără a ține seama de tradiții sau de vreo etică a urbanismului, dezvoltînd și o serie de probleme sociale. Cum se alegeau satele care trebuiau desființate și ce puteai face, ca arhitect, cînd ți se repartiza un sat pe care trebuia să-l supui sistematizării? Arhitectul Șerban Sturdza a fost printre cei care s-au opus acestor practici. Cum se putea refuza sarcina trasată de partid, dar și cum a afectat acest program societatea românească în ansamblu – urmele sînt vizibile și azi – sînt doar cîteva dintre întrebările pe care i le-am adresat. 

Erați în România în perioada proiectului „sistematizării“?

Locuiam, de vreo 30 de ani, în Timișoara. Eram acolo și din motive politice, dar și pentru că eram legat de acel loc, unde pot spune că am reușit să-mi fac profesia cu plăcere și cu dedicație. În acea perioadă ceaușistă lucram într-un Atelier care se ocupa de domeniul social-cultural – asta însemna construirea de școli și spitale. Eram acolo pentru că refuzasem să fac blocuri, fiind convins că un arhitect nu trebuia să facă așa ceva. Am refuzat și n am pățit nimic, dar m-au mutat disciplinar la acest Atelier. După un timp am fost avansat și am condus Atelierul de Urbanism al Orașului (în paranteză fie spus, Bucureștiul nu are, nici în prezent, un asemenea departament) care se ocupa, printre altele, și de satele din Banat. Într-o zi, a venit un ordin de la Ceaușescu care spunea că trebuie desființate satele. Fiecare arhitect – și erau mulți – era obligat să desființeze două sau trei sate.

Dar ce însemna, practic, pentru un arhitect să desființeze sate?

Trebuia să faci un studiu în care prezentai situația actuală prin cifre. Cîți oameni locuiau acolo, ce lucrau, ce școală aveau, cît teren agricol etc. Și apoi trebuia să dovedești că acel sat nu era viabil, conform unor baremuri – concluzia studiului urmînd să arate că satul respectiv trebuie desființat, iar populația strămutată. Toată treaba se făcea nominal – fiecare arhitect avea repartizat un anumit sat.

Dar eu, încă o dată, am refuzat să particip la așa ceva. Țin minte că mi s-au dat trei sate, la granița cu sîrbii, pe care trebuia să le declar neviabile. Inițial mi s-a refuzat refuzul și atunci m-am încăpățînat, realizînd un studiu care dovedea exact contrariul a ceea ce se aștepta. Adică demonstram că satul respectiv nu trebuie desființat. Culmea a făcut ca studiul acela să fie acceptat.

Cum a fost posibil?

Totul era la grămadă, lumea era înfricoșată, dar eu, care eram mai atașat de sate decît înfricoșat de ce putea să mi se întîmple, eram chitit să nu accept. Nici nu-mi trebuia mie vreun calcul, pentru că era clar că nu ai cum să desființezi o comunitate decît dacă, practic, ai niște motive solide. Ceea ce nu era cazul, în Banat existînd pămînt fertil și oameni muncitori – era deci o chestiune stupidă. Chiar dacă satele erau mici, ele aveau viață și funcționau foarte bine.

Am refuzat, așadar, să mă supun și, cum conduceam întreg Atelierul, mi-am dat seama și cum puteam stopa mai departe cererile partidului de a desființa alte sate. Inutil să spun că nici un om de acolo nu era de acord cu așa ceva, pentru că mai toți aveau rude la sat. Așa că m-am hotărît să fac lucrurile de mîntuială, cît se poate de prost. Toate memoriile, toate planurile erau incomplete, greșite și stupide. Le făceam înadins așa, în speranța că va îngreuna politica. Iar șmecheria asta chiar a ținut, pînă a picat regimul.

Cum arată azi un asemenea loc, un sat care a trecut prin sistematizare?

Mă gîndesc la un sat aflat la vreo 50 de kilometri de Iași, care nu mai e sat în sensul adevărat al cuvîntului, Ceuașescu a făcut acolo vreo opt blocuri. Oamenii s au urbanizat, în sensul că nu mai lucrează pămîntul, ci caută de lucru la Iași, unde nu prea găsesc, așa că vegetează. Este unul dintre multele locuri unde numărul oamenilor asistați a crescut.

Este vorba despre o derivă care decurge din incapacitatea de a te adapta unor situații. Oamenii nu își mai lucrează pămîntul, preferă să fie paznici sau, dacă au plecat în străinătate, la muncă, atunci cînd se întorc preferă să-și cumpere o mașină și să facă pe taximetriștii ilegali, între Iași și sat. Te întrebi dacă sînt sau nu fericiți, mulțumiți cu sine. Există acest sistem întreținut – de a nu dori mai mult decît ce poți realiza cu minimum de efort și problema multora din asemenea locuri e cum să facă rost de două beri pe zi și să stea la televizor în restul timpului.

Sistematizarea a afectat patrimoniul?

Aici este o discuție mai amplă și trebuie spus că sînt niște confuzii legate de patrimoniu care trebuie clarificate. În primul rînd, în România, patrimoniul înseamnă, din punct de vedere politic, biserici, cetăți, castele și cîteva instituții, dar nu a atins categoria caselor particulare, decît foarte rar. Patrimoniul are niște ierarhii și din punctul de vedere al percepției, dar și din perspectiva întreținerii. Patrimoniul statului, de exemplu, e mai bine îngrijit ca patrimoniul particular – o casă de patrimoniu particulară nefiind ajutată de stat. Vorbind despre patrimoniu, în altă ordine de idei, toată lumea știe cîte monumente istorice există în țară, dar nimeni nu le-a văzut pe toate în ultimii doi ani, ca să aibă o idee despre starea lor actuală, să știe unde anume trebuie direcționați banii pentru întreținerea lor. Să nu uităm că atunci cînd a venit cultul mozaic la București ca să se intereseze cîte sinagogi mai sînt active în România, nimeni n-a știut să răspundă. Pe scurt, lumea, în prezent, nici nu știe ce are, darămite ce a avut. Așadar, întrebarea despre patrimoniu este vagă și pot să vă răspund doar că este extrem de interpretabilă. De exemplu, în România, la ora actuală, tratamentul de restaurare a unei clădiri de patrimoniu este deseori unul fals. Sînt nenumărate cazuri în București unde, pe baza unui consens, se stabilește că e mai economică demolarea unei case monument și refacerea ei „indentic“ decît recondiționarea ei. Dar, prin această practică, nu faci decît să minți. Pentru că faci, de fapt, o pastișă care nu are nici o valoare, deși în scripte o treci ca fiind o valoare de patrimoniu.

Am înțeles că dimensiunea acestei probleme este una gravă și sper să o dezbatem, pe larg, într-un interviu viitor. Revenind însă la sistematizare, ca un soi de concluzie, ce urmărea, totuși, Ceaușescu prin desființarea satelor?

Era o chestiune de control. Pe de o parte, se dorea controlul populației, pe de alta, controlul productivității. Pentru că de multe ori recolta de pe cîmp nu se mai recolta doar prin CAP-uri, iar oamenii furau, miliția trebuia să pîndească. Țăranii și-au dat seama și au format drumuri laterale – așa s-au născut niște principii de apărare, trebuia să faci un spațiu controlat pe toate marginile, în cel mai bun caz puneai case pe ambele părți, ca să nu mai existe alte drumuri pe care localnicii să poată circula.

În ceea ce privește productivitatea, în afara faptului că o canalizare pentru 200 de oameni strămutați la bloc era mai eficientă decît pentru un sat în care oamenii locuiau împrăștiat, foarte mulți erau nevoiți să își părăsească pămîntul și să muncească în fabrici și uzine. Să producă, adică, doar pentru stat, care avea astfel siguranța că fiecare cetățean era activ și productiv.

Îmi aduc aminte, vorbind despre controlul productivității, că atunci cînd lucram la Institut nu aveam voie să folosim lemnul și fierul. Pentru asta trebuiau aprobări speciale și doar dacă atingeai anumite baremuri. Nu aveai voie, de exemplu, să faci un gard de fier. Sau un lambriu – cuvîntul însuși nu avea voie să apară în documentație, fiind considerat ceva inutil și burghez, un moft. Așa că, în documentație, scriai „protecție pentru zid“ și demonstrai că avea o utilitate. Sau, cum proiectam, la vremea respectivă, clădiri spitalicești, la un moment dat am proiectat o clădire care, ulterior, a -luat și un premiu de arhitectură. Însă ferestrele le-am făcut cu împărțituri – inițial, proiectul a fost refuzat pe motiv că e consumat prea mult lemn. Am cerut doctorului, în tema de proiectare, să specifice că e necesar ca ferestrele să aibă acele împărțituri, pentru că pacienții, copiii în special, sparg geamurile și e mai economic să spargă unul mic decît unul mare. Și așa au acceptat. Dar astea erau micile chichițe prin care puteai păcăli, puțin, sistemul.

a consemnat Stela GIURGEANU

Foto: flickr