Am nevoie de cărți ca și de rochii și de pantofi

De cînd avem Internet la „purtător“, ne-am transformat în niște cititori activi cu toții, de la mic la mare. Ori de cîte ori ne dorim, deschidem Internetul, oriunde ne-am afla, și citim. Și eu fac lucrul acesta: în pauze, citesc mesajele „prietenilor“ mei de pe Facebook. Am în listă mulți scriitori pe care îi urmăresc și cărora le citesc cu interes postările. Aflu astfel lucruri care mă pot interesa, referitoare la evenimente, lansări de carte, cronici, recenzii, impresii ale unor cititori mai harnici decît mine etc. Scriu cu meticulozitate liste de titluri de cărți pe care mi-aș dori să le citesc. Pe unele le cumpăr. Apoi, fiecare carte își așteaptă rîndul. Pentru lectură, am nevoie de timp și de spațiu. Îmi place să citesc în intimitate. Citesc și notez, uneori, ideile pe care aș dori să nu le uit. De ce fac lucrul acesta? Pentru mine sau pentru ceilalți? Știu că, în ipostaza de profesor care predă literatură, mă voi folosi de aceste idei cîndva. Nu fac decît să aștept momentul potrivit. Astfel, ajung să răspund la întrebarea: de ce citesc? Prima variantă de răspuns este, în ceea ce mă privește: pentru documentare.

Mi-am dorit să am o oră de opțional, în care să pot vorbi cu elevii mei despre ceea ce citim. A venit apoi vremea să planific cum se va desfășura ea. Am organizat, conform stilului meu, ideile pe care le aveam într-o listă. Urma să discut cu copiii despre ceea ce ei citiseră deja, însă intenționam și să-i determin să citească mai mult. Așadar, mi-a fost de folos faptul că, pe toată durata concediului de vară (și nu numai!), citisem literatură pentru copii, deoarece am avut materialul din care să pot selecta textele pe care să lucrez mai tîrziu. Desigur, au apărut și probleme, de genul care ar fi titlurile potrivite nivelului lor de înțelegere, care ar fi cele pe care le-ar putea îndrăgi etc. Cunoșteam și riscurile. Unul, mare de tot, amenințător, ar fi fost acela că trebuia să „lupt“ cu toate celelalte preocupări ale elevilor de gimnaziu specifice vremurilor în care trăim. Așadar, aveam de făcut din ora de opțional una atît de atractivă încît elevii să-și dorească apoi să caute continuările și să le citească. Prin urmare, am citit, m-am documentat și am putut să dau mai departe. Vorba lui Emil Gârleanu: „Ea știa că ochii duc și mintea întoarce; că, văzînd multe, știi destule și ai de unde da și la alții“.

Am reușit să selectez textele pe gustul copiilor. În clasă, am pornit de la lectura fragmentelor, iar acasă le-am recomandat să citească ceea ce lipsea.

Un exercițiu pe care îl fac cu elevii mei, la ora de literatură, de obicei la primele lecții din an, în care vorbim despre cărți și bibliotecă, este acela de a-i invita, după ce le citesc un fragment din romanul Negustorul de începuturi de roman al lui Matei Vișniec, să completeze fișele de personaj (în fragment apar trei personaje: Domnișoara Ri, librarul și vizitatorii librăriei Verdeau) și apoi să-și imagineze și să scrie o continuare posibilă. Copiilor le place și, culmea, nu caută continuarea în roman, ci se bucură de plăcerea jocului. Cu toate acestea, nu de puține ori am întîlnit și situația în care, la finalul vreunei ore în care le citisem ceva, să fiu întrebată cine e autorul și cum se numește cartea. În clasa a VIII-a, studiul genului liric începe (după manualul de la Editura Humanitas) cu poezia „Lacul“ de Mihai Eminescu. Apoi se trece la poezia lui Lucian Blaga, „Izvorul nopții“, și a lui Nichita Stănescu, „Emoție de toamnă“. Înainte de a trece la aceste poezii, le citesc copiilor din creația unor poeți ai zilelor noastre. Anul acesta, le-am citit din volumul Svetlanei Cârstean, Gravitație. Efectul a fost surpriza. Copiii nu sînt pregătiți pentru o astfel de poezie. Unora le place, altora, nu. Întotdeauna este nevoie de explicații: poezia nu înseamnă doar strofă, rimă, măsură constantă. Le citesc și din Simona Popescu. Ea le-a trimis cîndva elevilor care participau la un concurs, unde fusese invitată și nu putuse ajunge, o scrisoare în care le atrăgea atenția asupra faptului că „…poezia nu e legată numai de versuri!“ și că „Poezia e, pentru tine, acolo unde găsești emoția, bucuria“. O elevă mi-a spus că „ochii i s-au deschis“ atunci cînd am început să vorbim despre sensurile poeziilor citite. A fost, pentru mine, un semn bun și am înțeles că, numai citind și experimentînd, poți ajunge să faci comparații, să sesizezi diferențe, să descoperi și emoția dată de complexitate.

Citesc pentru că am nevoie de cărți ca și de rochii și de pantofi (o scriitoare din lista mea se întreba, pe Facebook, în preziua unei călătorii, la ce să renunțe: la o carte sau la o rochie pe care le pregătise pentru a le lua cu ea), citesc și ca un exercițiu zilnic de evadare din cotidianul uneori cenușiu, alteori, pur și simplu, banal, citesc pentru a-mi întreține o pasiune. Cei mai mici elevi ai mei, cei de clasa a V-a (Ioana, Rareș, Teo, Tudor, Noelia), mi-au spus că ei citesc pentru că intră în lumea poveștilor și se simt mai creativi și mai încrezători, se liniștesc și se eliberează de gîndurile rele, participă, alături de personaje, la aventuri, își doresc să-și umple timpul și ajung să nu mai lase cartea din mînă, de curiozitate, învață cuvinte noi (și mie mi se întîmplă!), trăiesc stări și senzații nemaiîntîlnite, precum aceea de zbor sau, pur și simplu, se simt fericiți citind.

De fapt, motivele pentru care citim sînt nenumărate. Oricare ar fi acestea, atîta timp cît ai trecut în „lista“ ta de prieteni și cărțile, te poți considera un cititor. 

Loredana Carcea este profesoară la Școala Gimnazială Nr. 7 din Botoșani.