„Am lucrat pentru mîndria albaiulienilor“ - interviu cu Mircea HAVA, primarul municipiului Alba Iulia

Cetatea din Alba Iulia e în inima oraşului, ea pare acum să lege toate lucrurile din oraş. În centrul activităţii dumneavoastră a stat, multă vreme, problema acestei cetăţi pe care v-aţi luptat s-o redaţi cetăţenilor din Alba Iulia. Trebuie spus că, înainte, ei nici nu ştiau bine cum arată cetatea, pentru că aceasta era, pur şi simplu, ocupată de unităţi militare. De cînd sînteţi primar aţi reuşit s-o „eliberaţi“, s-o restauraţi şi să provocaţi o adevărată reînviere a monumentului. Ne puteţi spune pe scurt povestea acestei „eliberări“?

Din fericire, astăzi nu mai este o poveste, este o realitate. Dar să ştiţi, cînd am început, mulţi credeau că totul nu va fi decît o poveste şi că tot ce încercam să facem atunci, tot ceea ce proiectam, nu ar fi fost decît vise. Pentru unii, nu părea decît o amăgire în plus oferită oamenilor. Într-adevăr, cetatea era un fel de oraş interzis. Era o singură cale de acces prin care se trecea, iar în şanţurile cetăţii erau unităţi militare. Aşa au fost vremurile. Dintr-un punct de vedere însă, a fost bine că a stat armata acolo, pentru că astfel nu s-a distrus. Nimeni nu s-a „împrumutat“ cu o bucată de cărămidă ca să-şi mai construiască ceva acasă. Şi dacă totuşi s-a întîmplat a fost într-o foarte mică măsură. Asta ne-a ajutat foarte mult în momentul în care am demarat restaurarea cetăţii. Multe locuri au fost totuşi reconstruite. Concepţia noastră – pe care unii au apreciat-o mai mult, alţii mai puţin – a fost aceea de a merge pe varianta reconstrucţiei. Nu numai din punctul meu de vedere, ci şi al colaboratorilor – ideea cea mai bună e să le arătăm oamenilor ceva autentic, aşa cum a fost. Bineînţeles, e vorba despre ceea ce s-a putut recrea. E foarte interesant şi să le arăţi oamenilor o piatră despre care le spui că face parte dintr-o coloană, şi lîngă piatră să pui poza acelei coloane.

Dar n-aţi vrut să prezentaţi doar nişte ruine, nişte pietre autentice.

Puteam face şi aşa, dar ni s-a părut mult mai bine să încercăm şi am şi reuşit să prezentăm lucrurile aproximativ cum au fost acum două sute optzeci şi ceva de ani, cînd cetatea a fost terminată. Dar fără fonduri europene, nu s-ar fi putut face mare lucru. Şi eu şi toţi colaboratorii mei am crezut în ideea asta şi în posibilitatea atragerii unei asemenea finanţări. N-am stat pe cuptor, cum se spune, ci am scris proiecte, pentru că nimic nu vine din cer. Şi iată că am reuşit. Documentaţia a fost bine concepută pentru un obiectiv care interesează pe toată lumea. Alba Iulia nu înseamnă numai cetatea, ea înseamnă şi o zonă multiculturală. Nu cred că în multe locuri din România sau din lume veţi vedea una lîngă cealaltă, la doar 20 de metri, o catedrală ridicată în 1009 şi o catedrală mai nouă, de alt rit. Şi nu cred că în multe locuri există această convieţuire nu numai între noi şi catolici sau unguri, dar între toţi cei care locuim aici.

Revenind însă la povestea cetăţii, am întocmit alte şi alte proiecte, şi astăzi sîntem în faza de finalizare cu toate proiectele mari. Mai avem unul mai mic legat de ceea ce am găsit mai reprezentativ la săpăturile pe care le-am făcut, din Principia – palatul guvernatorului regiunii romane, al oraşului roman Apulum, care stă la baza cetăţii (peste el venind mai multe straturi de civilizaţii). Dar şi aceste lucruri se vor încheia pînă la 1 septembrie. Noi nu grăbim lucrările, în general, dacă ele sînt în termen. Cînd te precipiţi, totdeauna uiţi cîte ceva, şi e mai bine să facem lucrurile aşa cum trebuie. Cînd vor fi gata, aceste obiective vor putea fi vizitate şi vom putea arăta cine şi cum a trăit pe meleagurile noastre. Dar mai rămîn şi proiecte pentru viitor, la care deja lucrăm, pentru că am învăţat că, dacă nu ai proiecte, oricîtă dorinţă ai avea, nu se întîmplă nimic. Această poveste a inclus multă muncă, uneori şi multă suferinţă şi chiar, cîteodată, pot spune, strîngînd din dinţi, că zicala românească „orice faptă bună nu scapă nepedepsită“ e foarte adevărată.

Înţeleg că lupta nu s-a terminat totuşi, că încă mai există acolo o unitate militară, un depozit de armament...

N-am nici o problemă cu armata, însă aş vrea ca toată lumea să înţeleagă că deja nu mai este locul ei acolo. Vă dau un exemplu. La armată e ca la armată şi se prea poate ca, în noaptea cînd are loc Festivalul Dilema veche sau într-o noapte oarecare, să se dea o alarmă, ca la armată, şi cei o sută şi ceva de militari din cazarmă să iasă afară. Vă daţi seama ce-ar fi. Armata are ce căuta în Alba Iulia, dar nu în acel loc. Cetăţile nu mai pot găzdui armata. În zilele noastre, armata nu mai poate să stea acolo, ca pe vremuri. Se găsesc soluţii, totul este să fie voinţă. Noi înţelegem şi ceea ce se întîmplă la Ministerul Apărării, şi lipsa de bani, dar cred că, dacă dînşii ar avea o dorinţă mai puternică de a-şi aduce contribuţia la ceea ce înseamnă cetatea şi inima oraşului, ar fi foarte bine.

Ştiu că aveţi probleme şi cu firme care vor să construiască în perimetrul cetăţii.

Da, ele se află lîngă perimetrul cetăţii. Ce să fac? Avizele se dau în altă parte şi nici controalele nu le mai face Primăria, de cînd există o poliţie a monumentelor şi nişte procurori care se ocupă de acest lucru. Noi am anunţat, ne-am făcut toată treaba, chiar ne-am permis să întrebăm ce se mai întîmplă, deşi prin asta ne-am depăşit oarecum prerogativele, pentru că nu prea e normal ca noi să întrebăm ce se întîmplă în Justiţie. E drept că acel proiect e mult mai vechi decît momentul la care am început noi latura de vest. A fost avizat şi a primit autorizaţia de la Primărie pentru că avea tot ceea ce se cerea. Şi nu pot să nu dau o autorizaţie în momentul în care are toate documentele cerute, pentru că ar fi un abuz în funcţie.

Ce vor să construiască acolo?

O clădire. Nu este ea chiar aşa de urîtă, să fim serioşi, însă nu era locul ei acolo. Pentru că înseamnă încă o clădire pe lîngă hotelul Cetate care, iarăşi, obturează ceva. Măcar acum să nu permitem să se mai ridice în jurul cetăţii construcţii care o sabotează. Au încercat înainte şi au construit cartiere în jurul cetăţii. Am reuşit să defrişăm, să lărgim zona, pentru că degeaba vei avea un lucru superb dacă el este între blocuri. Asemenea incidente s-au mai semnalat în multe locuri din România, de parcă n-ar mai fi fost şi-n altă parte terenuri de construcţie. Nu putem să demolăm, nici nu putem să ne gîndim acum la aşa ceva. Deocamdată, avem altceva de făcut.

Înţeleg că, odată cu cetatea, pentru Alba Iulia începe să se întrevadă şi un alt fel de viaţă. Au loc tot felul de evenimente culturale, artistice, oamenii au ocazia să iasă din rutina zilnică, să-şi trăiască viaţa şi altfel, să-şi schimbe orizontul.

Da, vorbesc despre albaiulieni, dar cînd ne referim la evenimente, putem avea în vedere oameni din toată România care vin aici. Şi vin special pentru cetate şi pentru ceea ce se întîmplă acolo. Am bănuit lucrul acesta de la început. Asta ne-a făcut să restaurăm cetatea. Şi acum vorbim despre Alba Iulia ca despre „cealaltă capitală“. Nu numai că acolo a început să ticăie ceasul României Mari, la 1 Decembrie 1918, dar Alba Iulia a fost capitala Transilvaniei, timp de sute de ani. Chiar dacă vremurile ne-au dus în altă zonă, e bine să abordăm acest subiect, pentru că e de fapt istoria noastră, o istorie multiculturală. Putem să spunem cu mîndrie că de la Alba Iulia a început iluminismul, prin principii de atunci, chiar dacă nu erau români, nu contează. Trăiau în locurile noastre şi sînt parte din noi. Şi am reuşit un lucru pe care mi-aş dori ca toată lumea să-l facă şi toţi românii să-l simtă. Albaiulienii sînt mîndri. Au o mîndrie a lor şi mă bucur că am reuşit să lucrez pentru ea. Asta e o mare mulţumire a unui om care face administraţie.

Presupun că şi aici a existat o luptă cu inerţia. Oamenii sînt, de multe ori, greu de convins, greu de scos din ritmul şi obişnuinţele lor.

În general, a fost o prostie politică, nu ştiu cum să-i spun altfel. Din păcate, în România, lupta asta politică începe să ne transforme în români de mai multe feluri, iar eu zic că toţi sîntem români. La începutul lucrărilor, au încercat să dinamiteze proiectele. Spuneau, ba, că tăiem pomii, ba, că n-ar mai vrea să fie albastră, ci roşie. Tot felul de chestiuni de acest gen, neuitîndu-se, de fapt, la ceea ce se face (şi vorbim de oameni deştepţi aici), nedorind să citească şi să vadă proiectul în ansamblul lui. La nici un an după tot felul de discuţii şi reclamaţii, toată lumea s-a convins. Deci, ca şi Toma necredinciosul, pînă n-au pus mîna, n-au crezut. Ei bine, asta, aş spune eu, e scuzabil. Chiar nu poţi să crezi orice, după 20 de ani în care, din patru în patru ani, te alegi cu cîte o minciună frumoasă. Din fericire, s-au convins. Şi acum pot să spună: „Veniţi! Uitaţi-vă ce avem noi aicea, uitaţi-vă ce frumos îi!“ Normal că nu e totul de nota 10. Dacă am începe încă o dată, poate că am face altfel anumite lucruri, unele legate de vopsit, să spunem, de pus cireaşa pe tort. Dar, în sfîrşit, e bine ce există în acest moment. Cel mai mult sînt mulţumit de ţinta pe care am atins-o: mîndria oamenilor din Alba şi a tuturor românilor care vin aici.

Cam acelaşi gen de luptă, dar pentru o altă cauză, pare că aţi dus şi în cazul transportului în comun. Toate autobuzele sînt noi şi au Internet gratuit... Societatea respectivă a ajuns să ia premii internaţionale pentru buna funcţionare, dar – cum spuneaţi despre orice faptă bună – n-aţi rămas nepedepsit, fiindcă povestea a fost plină de controverse şi reclamaţii.

Asta e mentalitatea. Cum se întîmplă ceva mai deosebit, lumea întreabă: „Domnule, cît costă?“ La noi există acest folclor care, din păcate, în unele locuri are şi partea lui de realitate, fiindcă banii se plimbă dintr-un buzunar în altul. Şi aici probabil se credea la fel, cum că se întîmplă lucruri necurate. Trebuie să vă spun că în Alba Iulia toate firmele care lucrează pentru administraţie sînt luate numai prin licitaţii publice, chiar dacă aceste licitaţii durează cîteodată şi un an, pentru că vin foarte mulţi. Da, am avut probleme, dar transportul nostru a fost premiat de Uniunea Europeană ca fiind cel mai bun transport în comun, bineînţeles, raportat la mărimea oraşului. Am reuşit să facem un transport integrat pentru întreaga zonă din jurul Albei (AIDA îi spunem – Asociaţia Intercomunitară de Dezvoltare Alba). Este un lucru de premieră.

Aveţi impresia uneori că mergeţi înaintea mentalităţilor din zonă?

Da, uneori ne-am dus mai repede decît se poate înţelege. Nu mă supără chestiunea asta, şi să ştiţi că, în continuare, construim şi vom face lucruri care merg mai repede şi o iau înaintea mentalităţilor. Ce să vă spun, avem transport public fiscalizat sută la sută. Asta ar trebui, de fapt, să se întîmple în toată România. Şi sînt primari şi Consilii Judeţene care au cerut modelul. Le dăm cu toată dragostea, nu avem nici o problemă în a împărtăşi din experienţa noastră. E pentru oameni. Iar cetăţenii pot fi întrebaţi dacă sînt mulţumiţi sau nu. 

a consemnat Andrei MANOLESCU

Foto: M. Oculeanu