Am grădina mea...

29 mai 2013   Tema săptămînii

I-am întrebat – pe foarte puţinii oameni din jurul meu care stau la curte şi au grădini – despre acestea: de ce au simţit nevoia să le amenajeze; cum le-au făcut propriu-zis, dacă au existat un concept şi un scop; cum le folosesc şi cum le lucrează. (I. P.)

● Dana DRĂGOIU
52 de ani, ingineră

Am stat la bloc, de cînd m-am născut, pînă acum opt ani. Mi-am dorit să „am grădină“ şi grădina să fie cum vreau eu. De opt ani, am grădină. Trei suprafeţe în total (maxim) 100 de mp, din care cea mai mare dintre parcele are în mijloc un brad înalt şi frumos, deci acolo nu pătrunde soarele. Am vrut să văd verde. Să văd cum se succed anotimpurile cînd privesc „copacul“ din grădina mea, unul oarecare, plantat de mine. Aveam şi nişte idei fixe, evident: în grădina mea trebuia să fie neapărat măcar un mesteacăn – pentru frumuseţea tulpinii albe, în contrast cu frunzele galbene toamna –, bujori, liliac, levănţică, mîna Maicii Domnului. După ce ne-am mutat, la prima vedere nu era loc de nimic din ce îmi doream eu, doream multe şi spaţiul disponibil mi s-a părut minuscul... Privind mai atent, cu ochi de inginer, era loc, chiar la soare, pentru ce visasem. Înghesuit, dar era loc.

Am cumpărat plantele, arbuştii şi copacii, şi le-am plantat. Eu şi soţul meu. Pur şi simplu. O tuia în faţa casei, un mesteacăn în spate, o tufă de liliac, o tufă de bujori, trandafiri, un rododendron, iedera care rămîne verde tot anul – şi iarna –, o magnolie micuţă, levănţică, mentă, rozmarin... N-a existat nici un concept, nici un plan, scopul a fost „verde“ şi îndeplinirea unor vise, a unor dorinţe de cînd îmi făceam vacanţele la ţară.

Cred că am reuşit. Chiar dacă un rododendron s-a uscat – am plantat altul, căruia îi merge foarte bine –, magnolia nu înfloreşte – am răbdare –, tufele de trandafiri au forme ciudate – pentru că nu mă pricep să îi tai, dar sînt perseverentă şi continui să sper –, tuia din faţa casei arată cam cheală, deşi e verde; chiar dacă, în glumă, am plantat un bujor fix sub brad, convinsă că nu va înflori – nu mai aveam unde să-l pun – şi, cu toată umbra, a crescut înalt şi înfloreşte cu nişte flori enorme, de culoarea piersicii; chiar dacă iedera de sub brad s-a întins – parazit, ce să-i faci – şi mă lupt cu ea să rămînă unde vreau eu.

Mai am peste tot, la geamuri sau agăţate, ghivece şi jardiniere cu muşcate roşii – bunica mea le spunea rotunjoare, unele curgătoare, altele nu – şi cerceluşi.

Da, am reuşit. Sînt mîndră de grădina mea, aşa mică şi umbroasă cum este. Munca este grea şi nu poţi lua vacanţă de la munca asta. Primăvara e cel mai greu, e nevoie de curăţarea uscăturilor, replantarea jardinierelor şi a ghivecelor, pămînt nou, proaspăt; din cauza căldurilor din timpul verii, udatul este esenţial... Foarte multă muncă în aceşti 100 de mp. Dar plăcerea cu care privesc ce am muncit este nepreţuită şi mă face să uit efortul.

Să vă povestesc ceva: eram în Austria, undeva în Alpi, stăteam la o pensiune micuţă dintr-un sat cu 800 de locuitori. Seara mergeam pe jos spre un restaurant cu o terasă mare, mîncam şi ne uitam la munţi. Admirînd casele şi grădinile, zărim o căsuţă care era de vînzare, cu o grădină mică şi cochetă. Cînd ne-am întors la gazdă, am întrebat-o dacă ştie cu ce preţ se vinde şi cît teren are. Nu intenţionam să ne mutăm acolo, nu aveam absolut nici un plan, pur şi simplu eram curioşi. Nu ştia preţul, dar ne-a spus că are 200 de mp de grădină şi că e mult 200 de mp, că e foarte greu de lucrat... Atunci, ni s-a părut uşor, stăteam încă la bloc, alţii prin România aveau jumătate de hectar, ce era greu la 200 mp?! Acum, însă, ştiu că avea dreptate, singur nu poţi lucra o grădină aşa de mare, decît dacă asta ai făcut toată viaţa; la ţară, bunicii mei lucrau zilnic grădina şi era ceva firesc. Asta nu înseamnă că nu era greu, dar era firesc, nu aveau alternative, aşa se făcea.

Mai adaug ceva: dacă toată lumea ar pune la ferestre, la bloc, la vilă, la casă, un singur ghiveci cu muşcate, ţara asta ar fi – măcar – mai frumoasă.

● M.C.
45 de ani, ingineră

Ne-am născut şi am crescut la bloc. Cu toate astea – sau poate tocmai de aceea –, ne-am dorit cu ardoare să trăim la casă, să avem o bucăţică de teren cu gazon, pomi, flori şi un căţel care să alerge. Aşa că am ieşit din Bucureşti şi ne-am mutat într-o rezidenţă. Avem un teren de 366 de mp şi un Golden Retriever care-l păzeşte.

Am construit grădina metru cu metru, fiindcă rezidenţa s-a ridicat pe un fost teren arabil. Nu ne-a ajutat nimeni. Noi am plantat fiecare pom, arbust, floare sau fir de iarbă. Am citit tot felul de reviste de casă şi grădină, am consultat Internetul şi am trecut la treabă.

Am respectat cîteva reguli de bază, aflate de pe ici şi de pe colo: arborii înalţi să fie spre fundul grădinii, tufele – pe lîngă gard şi să avem plante înflorite tot timpul, de primăvara pînă toamna tîrziu.

Ne-am dorit să avem un brad argintiu, pe care să-l împodobim de Crăciun şi am plantat trei. Ne-am dorit o magnolie – arbore, şi nu tufă. Aşa că avem una superbă, care face flori de culoare mov, de primăvara pînă toamna. Am fost la Washington într-un aprilie cu cireşii japonezi înfloriţi şi ne-am dorit să avem şi noi unul. Cînd am venit acasă, l-am cumpărat şi l-am plantat. Ne-a plăcut wisteria şi, la întoarcerea din Bucovina, dintr-un magazin de la marginea oraşului Cîmpulung Moldovenesc, am cumpărat două exemplare: unul cu flori albe şi celălalt cu flori mov. Şi, fiindcă mai era loc în maşină, am mai achiziţionat două tufe de liliac.

În grădina Mănăstirii Putna ne-au plăcut merii şi perii pitici. Aşa că, tot de la Cîmpulung Moldovenesc, am cumpărat un măr şi un păr pitic.

Pomii fructiferi i-am ales după preferinţele noastre culinare. Avem şi un cireş, şi un vişin, care deja fac fructe de vreo trei ani. Anul acesta, am mai plantat un prun, un gutui şi un cais. Par că s-ar fi prins, dar mai avem de aşteptat un an sau doi, ca să vedem şi dacă fac fructe.

Fiindcă ne plac fructele roşii, am plantat pe lîngă gard tufe de coacăze roşii şi negre, şi merişoare. O colegă de serviciu mi-a adus din zona Sighişoarei nişte rubarbă. Aşa că toată vară fac prăjituri cu fructe de la mine din grădină.

Dintre flori, preferăm trandafirii plantaţi direct în sol, iar în jardiniere – muşcatele curgătoare pe care le schimbăm în fiecare an în funcţie de ce culoare preferăm.

Cu trandafirii am avut o divergenţă de opinie cu căţelul. Trebuia să plantăm în weekend mai mulţi decît putea el să scoată din pămînt lunea, cînd rămînea singur acasă.

Pentru a avea mai multă umbră pe terasă, anul acesta am plantat şi o salcie.

Am contabilizat şi cîteva nereuşite. Ne-au plăcut arţarii văzuţi în Canada şi am plantat şi noi vreo doi, dar s-au uscat. Tot aşa ni s-au uscat şi cei vreo 20 de tuia. Un prieten, silvicultor de profesie, ne-a explicat că nu orice specie se prinde şi se dezvoltă pe un anume teren. Aşa că am renunţat să mai plantăm ceva care nu s-a prins de la bun început.

Gazonul este, aproape în totalitate, rezultatul muncii soţului meu. El i-a chemat şi i-a supravegheat pe cei care au săpat terenul şi au semănat iarba. Tot el a proiectat şi a realizat sistemul de udare, inclusiv hidroforul şi pompa.

Trebuie să recunosc că acum avem un lucrător care vine periodic, cam o dată pe săptămînă. Tunde gazonul şi pomii, sapă grădina şi face toate activităţile de întreţinere pe care i le solicităm.

În 2013 se împlinesc şase ani de cînd stăm la casă. Pot să spun că, abia în al cincilea an, grădina a început să arate ca cele din reviste. Cu toate acestea, noi savurăm, chiar din primul an de cînd ne-am mutat, plăcerea de a bea o cafeluţă pe terasă, de a auzi cucul cîntînd din cireşul japonez şi de a sta cu prietenii la masă în weekend, pînă seara tîrziu.

Toate astea nu le experimentasem cît am stat la bloc. De fapt, grădina este cea care face diferenţa între bloc şi casă. Pentru ea merită să faci, în fiecare zi, drumul de circa 50 de minute între casă şi serviciul din centrul Bucureştiului.

"Le iubesc şi vorbesc cu ele..."

interviu cu Steluţa GOGU, vînzătoare pensionară 

Cum de vă pricepeţi la plante?

Vin de la ţară, unde în curte aveam tot felul de plante: lalele, narcise, ghiocei, crini. Am avut gospodărie mare. 26 de arii de pămînt în jurul casei. În judeţul Buzău, la Glodeanu Siliştea. Cînd eram copilă, grădina era a mea. Plantele le înmulţeam, le răsădeam, le schimbam locurile. De mică. De pe la 8-9 ani. Toţi copiii făceau asta. Şi la zarzavaturi ne puneau. Ne plăcea, că asta era, nu puteai să-i spui părintelui că nu vrei...

După un timp, v-aţi mutat la oraş...

Apoi am făcut liceul la Urziceni, unde iar am avut casă cu curte şi cu multe flori. Pe atunci, toate-mi plăceau.

Acum nu vă mai plac?

Acum nu-mi mai plac narcisele, lalelele şi zambilele. A murit tatăl meu în perioada lor şi-mi amintesc mereu de el... Cel mai mult îmi plac muşcatele: aveam nişte tufe mari, pe care le puneam în grădină. Şi gladiolele îmi plac.

Aţi continuat cu plantele şi la Bucureşti?

În ’80, m-am mutat la Bucureşti, am stat la bloc, la sora mea, care avea un balcon mare şi multe flori. Avea nişte crini roşii, mari. Aveam şi aloe: o plantă verde, fără flori, bună pentru sănătate. Asparagus. Şi o floare care nu ştiu cum se numea, dar se-ntindea pe perete, în toată casa...

De ce credeţi că le merge bine plantelor cu dumneavoastră?

Eu le iubesc şi de multe ori chiar vorbesc cu ele, ba le pun şi muzică. Ele sînt ca omul, simt. De multe ori, se mişcau cînd le puneam muzică. Le ziceam „Mînca-le-ar mama pe ele!“ – şi ele înfloreau...

Vara le ud în fiecare zi, pentru că balconul e spre soare. Le schimb pămîntul toamna, le rup frunzele uscate, le mai pun minerale. Ştiu să fac şi altoiuri.

anchetă realizată de Iaromira POPOVICI

Foto: L. MUNTEAN

Mai multe