Am fost mereu o insulă

Zice Bernardine Evaristo în Manifest. Despre cum să nu renunți niciodată (Corint Fiction, 2023) despre cum și-ar „încuraja sinele mai tînăr să muncească mai mult”, deși știe și că nu și-ar fi urmat sfatul. Se referă, desigur, la a învăța și a experimenta, a acumula îndemînări care să-i fie de folos mai tîrziu în viață. „Mi-aș spune că studiul e bun pentru creier, cunoașterea te va ajuta să te orientezi în viață și este important să te preocupi de ce ai de făcut, să deprinzi autodisciplina și angajamentul”, explică ea în continuare, după ce revizitează, în capitole dedicate, creșterea și moștenirea socio-culturală dobîndită de la familie, situațiile de lucru și dezvoltarea profesională pentru succesul „peste noapte” care a venit după patru decenii de muncă asiduă în domeniul cultural, dar și relațiile amoroase care i-au construit și deconstruit credințe și limitări, sculptînd-o tot mai concret în procesul de transformare în cine este astăzi.

Ceva din bucata asta de text al ei m-a atacat personal pe mai multe planuri temporale: și pe versiunea mea actuală, conștientă că mi-am petrecut tinerețea fără să lucrez la mine și cu mine așa cum aș fi vrut, dar și versiunile mele de copilă, adolescentă și studentă – orgolioase în mod absurd, gata să se arunce din zbor dacă cineva indica un loc în avion pe care m-aș fi putut relaxa pînă la destinație, doar ca să-mi demonstrez independența în ochii celor din jur și astfel să mă îndepărtez de ei, crescînd în ai mei. Am fost mereu o insulă, cel mai probabil pentru că neîncrederea în ceilalți a fost prima convingere din întreaga mea existență și cea care a modelat ca o lecție recitată la orice oră cu ochii închiși, distorsionînd și sărăcind fiecare experiență de mai tîrziu.

Oricît m-am autoanalizat în ultimii zece ani, oricît m-aș fi disecat la psiholog în încercarea de a-mi vedea straturile ascunse și de mine însămi și oricît am citit, făcînd inimaginabilul efort de a mă împrieteni și cu non-ficțiunea cînd doar ficțiunea reușea să mă desprindă de realitatea de zi cu zi, încă n-am reușit să-mi dau seama exact dacă e un simț prostesc al mîndriei cel care mă împiedică să-mi aleg mereu the best interest și să o fac în detrimentul altora, chiar dacă ar exista și căi de mijloc ce mi-ar aduce mai multă împlinire, mai mulți bani, mai mult… ceva, orice. Dar refuz idei doar pentru că nu-mi aparțin și nu mă pot abține să privesc cu suspiciune clipele în care necunoscuții de pe net zic voalat că m-am îngrășat sau prea tare am slăbit, mă ajută ei dacă le dau un „pm” sau „dm”, sau îmi reclamă culoarea părului pentru că lor nu le-ar sta bine, dar au variante mai bune și pentru mine dacă-mi fac binele de a-i asculta, ori contestă vehement mutarea mea într-un oraș unde ei nu s-ar duce niciodată, decît poate-n vacanțe. Cine îmi dă mie voie să fiu cine vreau și să fac ce-mi doresc? 

Totuși, cum rămîne cu toate momentele cînd poate am primit sfaturi bune pe care, bineînțeles, am refuzat să le pun în aplicare? Știam atunci la ce spuneam nu cu aceeași nejustificată sclipire în ochi? 

Așa că, întorcîndu-mă la paragraful din cartea scrisă de Bernardine Evaristo după ce a primit premiul Booker pentru Fată, femeie, alta, eu n-aș călători în timp să-mi spun să învăț mai mult și mai bine, am făcut asta atingînd limitele superioare ale capacităților și posibilităților mele de-atunci. Oh, dar ce mult mi-ar plăcea să fac acest drum înapoi în anii ’90 ca să-mi ofer avîntul necesar pentru a mă relaxa puțin, doar puțin, atît cît ar fi fost nevoie ca să nu mai văd în jur doar potrivnicie și rele intenții. Știu acum că nu învățarea formală ar fi fost salvatoarea – deoarece văd deja toate minusurile pe care le implică existența ei exclusivă –, ci cunoașterea oamenilor și a locurilor, călătoriile și micile ori marile descoperiri, mișcarea fizică făcută constant, așadar autodisciplina sănătoasă și benefică, nu milităria cu sinele, navigînd crispată printre interdicții și temeri, mereu cu mîna pe o grenadă imaginară care să mă facă să dispar din centrul atenției nedorite. Nici măcar nu luam în calcul să o arunc spre amenințare, ci dimpotrivă: același simț al orgoliului care m-a sabotat de la începuturi mă făcea să fiu dispusă la autoanihilare, dacă prin asta dobîndeam sau recuceream ce se întîmpla să consider atunci libertate și independență, autonomie și siguranță.

Nu neg adevărul subiectiv al autoarei, cel citat la începutul textului meu, ci insist să-mi amintesc ce naște el în minte: dorința de a-mi încuraja sinele mai tînăr să muncească mai mult… la a învăța cum să trăiască și a experimenta în practică, nu doar teoretizînd între patru pereți, deseori imaginari.

Am fost mereu o insulă, dar în ultimul deceniu am început să primesc vizitatori și cred că m-am desprins, călătorind tot mai aproape de alte insule și maluri.

Anca Zaharia este redactor-șef la Revista GOLAN și scrie despre cărți pe ancazaharia.ro. Are în pregătire volumul de poezie Pămîntul Plath.