Am fost ce nu sînt

Provocat fiind, şi onorat, de ideea revistei Dilema veche de a privi peste umăr, analizînd trecutul recent, am decis să scriu despre ce am fost şi nu (mai) sînt. Am fost iniţial încîntat de idee. Mai apoi trist. Trist, pentru că n-am devenit ceea ce părinţii mei au visat. Provin dintr-o familie muncitorească, unde cutuma era să termini orice facultate şi apoi să intri într-o altă lume. Lume unde aveai acces la casă (de fapt, un apartament la bloc), un loc de muncă şi, dacă aveai o familie, o butelie. Banalităţi, astăzi. Ca să înţeleagă cei mai tineri, am început facultatea în 1990 – anul marilor schimbări politice şi al demonstraţiilor studenţeşti, la care am participat. Atunci credeam că schimbăm lumea. Am făcut parte din senatul universităţii şi votam diverse, chiar şi acordarea titlului de „conferenţiar“ unor cadre didactice (noi, studenţii, eram eroii Revoluţiei!). Pînă să termin eu facultatea, fabricile în care speram să lucrez au fost devalizate sau „privatizate“. În timp ce noi învăţam cum se construieşte o cutie de viteze sau un dinam, alţii ştiau bine care e preţul avantajos al fierului vechi. Devoram sute de cărţi, pentru că nu aveam alte tentaţii (TV, FB). Am terminat facultatea şi m-am trezit, în micul meu orăşel de provincie, că ingineria aplicată este pe butuci. Drama celor plecaţi la studii – să devină ce? Cum să se reinventeze? Cei informaţi sau curajoşi au plecat din ţară şi au devenit „căpşunari“ şi/sau elitele de azi. N-am avut curajul să fac pasul acesta. Ca inginer, sînt ratat. Şi, ca mine, mulţi alţii. După zece ani, inginerii au fost înlocuiţi de economişti şi jurişti, cu un orizont la fel de închis. Cred că o parte dintre ei ar trebui să facă ceva cursuri de inginerie, că prea încurcă cifrele. Ingineria, dacă imprimă ceva în personalitate, este acea rigoare fără de care un sistem se gripează. E un stil de viaţă, pe undeva.

Orăşelul meu de provincie a devenit între timp centru universitar, cu vreo cinci filiale de universităţi particulare, dintre care una ţinea cursurile într-o comună suburbană. Plouă cu diplome la noi. Deprimant. S-a schimbat ceva între timp, în învăţămîntul românesc? Din păcate, nu. Cred că aceeaşi idee învechită, conform căreia trebuie să termini o facultate şi să faci „nimic“ clar, domină încă mentalul colectiv. Cum supravieţuiesc eu, ca inginer? Am lucrat în firme private, multinaţionale şi locale, dar nu ca inginer. Privesc cu optimism cum mentalitatea celor plecaţi „afară“ se schimbă în bine. Cum mă văd acum? Ratarea este diferenţa între ceea ce puteam deveni şi ceea ce sîntem. Eu nu mi-am dorit să devin inginer. 

Willi Radu este inginer mecanic.

Foto: wikimedia commons