„Am dat mîna cu extratereştrii“ – interviu cu Florin IARU
De la Florin Iaru am auzit cele mai paranormale povești despre presa anilor ’90. Dracula a fost unul dintre titlurile importante și el a lucrat acolo. Așa că mi s-a părut omul cel mai potrivit să vorbească despre Măria Sa Senzaționalul și despre gloria pe care a avut-o în epocă.
Cît de paranormali au fost, în presă, anii de după Revoluție?
Eu zic că nu au fost mai paranormali decît lumea haotică în care am aterizat brusc. Presiunea ideatică acumulată în fiecare creier și păstrată intactă prin cenzură trebuia eliberată. Nu? O să rîzi, dar oamenii sînt aceiași peste tot. Dacă Occidentul avea chef de distracție, mister, aventură și paranormal, de ce să facă România excepție? Imediat ce a trecut febra dezvăluirilor, tot ce fusese interzis a devenit permis. Oamenii au plonjat, literalmente, în senzațional. Jurnaliștii sau, mă rog, o parte din ei au înțeles că sexul, crima și misterul vînd bine. Așa au apărut Infractoarele, Țîțele, Dracula. Așa s a instalat rubrica „Horoscop“ în tot ce era presă tipărită. Cine n-avea „Horoscop“ n avea șansă-n viață. Dacă nu scoteai, din pămînt, din iarbă verde, o găină care să nască pui vii, degeaba făceai umbră pămîntului. Nu e nimic paranormal. Economie de piață în cea mai pură devălmășie. Nimic nu funcționa ca lumea, partidele erau paranormale, afacerile erau conduse de mici Dumnezei, instituțiile erau de pe altă planetă. Atunci, de ce ne-am mira? Libertatea anilor ’90 era mai degrabă haos.
Ați lucrat la revista Dracula, care a avut o mare glorie în epocă. Cum se făcea, cum se scria, cum se vindea?
Mda, între 1997 și 1999, chiar am lucrat – ah, ce vremuri! – ca tehnoredactor la revista de care vorbești și care aparținea grupului de presă cu același nume. Trustul era al unui vechi amic, Alec Macri, grafician convertit în businessman. M-am dus acolo pentru că mă plătea bine, îmi plăcea ce făceam, iar la Academia Cațavencu nu-mi ajungeau banii nici cît să beau apă (spun asta ca să se înțeleagă cam cum trăiam pe vremea aia). Unde mai pui că inventasem împreună cu trei prieteni, Cezar Ion, Gabi Rusu și Vali Leahu, o revistă, Secrete de familie, și n-aveam bani s-o întreținem. Alec cunoștea abilitățile mele de detepist. Așa că am bătut palma. La început, revista își avea sediul într-un bloc pe Bulevardul cu fîntîni. Cînd am intrat prima dată acolo, m-au izbit aglomerația și forfota. Puștani de cam douăzeci de ani tăiau pagini din reviste, dădeau telefoane, dictau, răspundeau la scrisori. Da, era un munte de scrisori – ah, ce vremuri!, mă repet – și fiecare era cîntărită cum se cuvine. Acesta era publicul, mi-a explicat Alec, el te ține în viață, el cere, el comandă. Iar tu livrezi. Ce? Orice, numai publicul să fie mulțumit. Apoi, junii dictau dactilografelor (toată lumea lucra pe Macintosh, ceea ce m-a vrăjit!) și alergau cu discheta la unitățile centrale. Acolo m-am așezat, săptămînă de săptămînă, pentru doi ani.
Ei bine, Dracula furniza paranormal. Construită pe două culori principale, roșu și negru, mult negru, după modelul britanicului The Sun, revista avea apariție săptămînală. Cele 16 sau 24 de pagini erau pline de povești. Povești care demonstrau, negru pe alb, că realitatea e dincolo de noi. Morți readuși la viață, spirite care bîntuie, extratereștri ascunși prin cotloanele neexplorate ale Terrei, moroi, case bîntuite, păduri tenebroase, vrăji, mesaje de la Dumnezeu, materializări, dispariții misterioase, morminte părăsite, pietre filozofale, mărturii de pe lumea cealaltă, toate asigurau un conținut variabil și inedit. După un an m-am prins cum era cu ineditul: articolele se mai și reciclau, schimbîndu-li-se numele și locurile. Fotografiile erau trecute printr un ciclu de întinerire și „ambelisare“. Acolo, creatorul din mine se dezlănțuia: lumini și umbre, fumuri, farfurii zburătoare, explozii, spirite transparente. Chipuri deformate cu plug-in-urile de sferizare și ondulare, lighting effects, nori negri și vălătuciți, stele cu raze lungi, lungi, Luni pline de omuleți verzi, schimbări de capete, transformarea irisului în sfere mici de foc, dinți drăculești ieșind de sub mustăți și cîte și mai cîte. Dacă măcar o sutime din ceea ce se publica ar fi fost adevărat, atunci fizica și chimia ar fi trebuit să-și dea demisia din Panteonul științelor. Chiar și chipurile autorilor de articole erau inventate, ca și numele. Contele Incappuciato era client și viziunile lui umpleau jumătăți întregi de pagină.
Iar de vîndut, se vindea în draci. Te asigur că erau pe puțin 50-60.000 de exemplare pe săptămînă. Revista avea fani și nu de puține ori cititorii ne admonestau că puseserăm cinci degete în loc de șase în același articol. Dar, exact cum pățise mătușa Polly (a lui Tom Sawyer), nu observau că ce fusese valabil medical anul trecut, anul ăsta era pe invers. Pentru că Dracula vindea și leacuri, descîntece, formule magice, poțiuni, urme ale tălpilor lui Iisus, păstrate de două mii de ani. Alec înțelesese perfect noțiunea de produs asociat. Oamenii aveau nevoie de dovezi concrete ale credinței lor.
De unde venea apetitul ăsta pentru povești paranormale?
Din preaplinul inimii și din preapuținul vieții. Pentru cei mai mulți concetățeni ai noștri, viața e un eșec. Sentimental, social, bănesc. Pentru toate astea trebuie o compensare. Trebuie să existe ceva, cumva, dincolo de existența asta cenușie, ceva care să aibă sens. Trebuie să existe un plan secret. Trebuie să existe o portiță de scăpare. Paranormalul le dădea dreptul să viseze, să spere. Era o alinare, o asigurare pe viață către o lume mai bună. Dacă era scris la gazetă, atunci era neapărat și adevărat.
Vă mai amintiți vreun titlu, vreo poveste care a avut succes în revistă?
Titluri nu-mi amintesc. Dar cîteva povești merită spuse. Prin 1999, Alec îmi spusese că e nevoie de ceva proaspăt, inedit. Imaginația redactorilor era în impas. Așa că am vorbit cu Cezar Ion, Gabi Rusu și cu o veche prietenă, Dana Crețu, să scrie și ei. Și au scris. Fiecare pe bucățica lui de competență și imaginație. Dana e cea care a pățit-o. Ea făcuse Filologia și știa folclor. Așa că a luat descîntece populare și, în jurul lor, a brodat. Descîntece de mort, de drum lung, de primejdie, dar și de beție. A scris o poveste cu un bețiv vindecat de un astfel de descînt. Și unde nu ne pomenim la redacție cu o cititoare, căreia nu-i mersese descîntecul de bețiv cu propriul soț. Voia să vorbească personal cu autoarea (vajnică vrăjitoare din Mehedinți, tărîm al minunilor, nu-i așa?). Am dus-o cu vorba o zi, două, o săptămînă, că vrăjitoarea nu vrea să vadă chip omenesc. Ei aș! Clienta ne-a amenințat cu Poliția. Că ea are nevoie de vrăjitoare, să-i dea altă vrajă. Degeaba i-am dat alta, trimisă la cerere. Dacă nu ajungea la țintă, ne punea autoritățile-n cap. Așa că am omorît-o pe Dana (sub alt nume), într-un ritual satanic, petrecut sub ruinele podului de la Turnu Severin. „Ați văzut ce ați făcut, doamnă? Spiritele malefice au urmat reclamația dvs. și s-au răzbunat.“ Biata femeie ne-a privit cu ochi goi și a plecat năucă.
Scrisorile de la cititori deveniseră și ele din ce în ce mai paranormale. Oamenilor care citeau poveștile de acolo li se părea că le trăiesc apoi în realitate. Cît de puternică poate fi autosugestia/ficțiunea?
Aici e o problemă de memorie. Cu timpul, poveștile altora despre tine devin poveștile tale despre tine. Cu cît te scufunzi mai adînc în lumea paranormalului, cu atît te impregnezi mai tare. Nu-i de mirare că și nimica mișcă. De altfel, cîteva din scrisorile cititorilor intrau în revistă. Cînd crezi ceva din adîncul ființei tale, realitatea nu mai contează. Tot ce te înconjoară e semn. Nu-i așa? Parcă așa am învățat noi cu pădurea de simboluri…
Ați folosit experiența Dracula în poveștile dvs.?
Cum să nu? Astfel de experiență te lecuiește de minuni și de extratereștri pe viață. Și de horoscoape. Și de Viața de Apoi. E nițel trist să afli că existența ta contează în fiecare zi și că o zi pierdută nu se mai întoarce. Am construit această lume, la cererea publicului. Fabricîndu-i eu însumi, cu mouse-ul meu, pot spune că am dat mîna cu extratereștrii. Dacă cineva e curios, va vedea că prozele mele sînt despre singurătate. Numai în singurătate cresc antene vii, cavaleri ai Apocalipsei și sîni verzi.
a consemnat Ana Maria SANDU
Foto: Cosmin Bumbuţ