Am căzut într-o fîntînă
Pentru fetele din jurul meu totul părea natural. Se așezau, natural, la un metru de ei pe bancă. Se țineau, natural, de mînă, și părea la fel de natural să fie atinse în treacăt, pe un cot, un umăr sau un genunchi, sau să le fie dată o șuviță de pe față de cei mai îndrăzneți. Închideau, natural, ochii, cînd venea momentul și știau să-și lase buzele moi să fie presate și întredeschise, de parcă ar fi făcut asta dintotdeauna. Mă gîndeam că, poate, lucrurile se așază pur și simplu înainte să se întîmple, ca într-un soi de echilibru cosmic.
Mi-amintesc două săruturi. La 11 ani, pe uliță, în fața curții lui nea Gheorghe, cu un băiat care o plăcea pe verișoara mea mai mică și mai emancipată, dar hotărîse să meargă la sigur cu mine, doar treceam într-a șasea. Am făcut ce credeam că e de făcut: am deschis gura și mi-am ascuns limba lîngă omușor, ca să nu poată să o atingă. La 12 ani a fost mai dramatic. Jucam Am căzut într-o fîntînă într-o tabără, joc pe care toată lumea îl aștepta cu încîntare, pentru că numărul de metri adîncime echivala cu numărul de săruturi, iar salvatorul cu cel care urma să le îndeplinească. Mi s-au golit obrajii de sînge cînd am picat eu și mi-au -luat foc cînd salvatorul meu a încercat, de față cu toată lumea, să treacă peste dinții mei strînși și să mă sărute, dumnezeule, cu limba. Am părăsit camera aproape plîngînd și nu m-am mai sărutat pînă la sfîrșitul liceului.
În anii aceia mi-am zis, cu o apetență pentru fatalitate pe care mi-o revendic din mitologia greacă, că nu voi avea nicio-dată o relație. Îmi doream o poveste de dragoste romantică de cînd învățasem să merg, dar cînd un băiat de care credeam că-mi place încerca să se apropie de mine, aveam ceea ce pot diagnostica, din amintiri, ca fiind atacuri de panică. Am crezut că e ceva stricat la mine, după care am acceptat cu înțelepciune că sînt stricată pe viață. Dacă aș fi putut să vorbesc cu cineva despre asta, la momentul respectiv, probabil ar fi trebuit să-mi spună că intimitatea nu e ceva la care accezi pur și simplu, prin voință. Că e un lucru fragil, care ține de o anumită chimie între oameni, pe care nu o poți falsifica. Că nu sînt stricată, ci poate doar mai sensibilă, sau mai sălbatică, sau mai preocupată de toate mișcările sinelui meu interior. Că voi reuși să iubesc.
Pentru că nu aduceam băieți acasă, părinții mei au început să se întrebe dacă nu cumva îmi plac fetele. De plăcut îmi plăceau, asta era clar, prietenele mele au fost mai mereu amazoane, frumoase, înalte, superbe, care mă purtau cumva cu ele prin lume. Ne petreceam timpul împreună, dormeam împreună, făceam baie împreună, într-o voluptate sacrificată pe atunci propriei mele inocențe. Cînd prietena mea cea mai bună din Franța s-a îndrăgostit de o fată, ceva s-a rupt în mine, pentru că urma să aibă ceva cu ea ce nu putea avea cu mine. După aproape un an, mi-a spus că fusese doar o fază și că și-a dat seama că îi plac mai degrabă băieții. Ceva s-a rupt în mine din nou, pentru că, dintr-odată, asta făcea imposibilă o relație între noi, chiar dacă era ceva ce nu fusesem în stare să admit că aș fi vrut. Dar tocmai mi se refuza.
M-am trezit făcînd aceste exerciții de introspecție după ce am văzut, la distanță mică unul de altul, două filme românești care apar anul ăsta, și care sînt despre intimitate. Nu mă atinge-mă, Ursul de Aur al Adinei Pintilie, experimentează pe cîteva personaje cum poți ieși din propriile blocaje împingînd și porți pe care le ai ține închise. În răcnetele protagonistei cînd un guru al sexului începe s-o atingă progresiv, am recunoscut fix senzația de sufocare pe care am simțit-o atunci în tabără și cu care m-am mai confruntat și în alte ocazii, de fiecare dată cînd am simțit că sînt pusă într-o situație în care alții așteaptă de la mine să fac ceva ce nu sînt pregătită sau ce nu-mi doresc. Dar oare prin acest mecanism de apărare bine sudat cu mine însămi nu mi-am și ascuns lucruri pe care aș fi putut să mi le doresc? La asta m-a făcut să mă gîndesc cel de-al doilea film, debutul cu titlu lung al unui prieten apropiat: Cîteva conversații despre o fată foarte înaltă. Este un film despre două fete care se iubesc, în care una insistă și cealaltă tot dă înapoi, dar nu o lasă nici să plece. M-a trecut prin multe din momentele mele de timiditate, prin puseurile de curaj care mă făceau să mă simt vinovată apoi că amăgesc, prin felul împiedicat în care am reușit să accept oameni în intimitatea mea, în ceea ce numește o prietenă „grădina din spatele curții“. Băieți sau fete deopotrivă.
O adolescentă care vorbea recent la un workshop despre relații pe care l-am făcut cu „In a Relationship“ a spus că ar trebui să ne învețe cineva de mici cum să ne respectăm propriul corp, cum să facem diferența între intimitate și obscenitate. Cum o mînă pe fund pe culoarul liceului e mai puțin un gest de afecțiune, intim, și mai degrabă unul politic, de posesiune. Or, „un om nu e ceva ce deții“, a mai spus ea. M-am luminat la față pentru că mi-am dat seama că probabil așa se explică de ce nu am suportat niciodată să mi se pună mîna pe fund în public. Și m-am bucurat că ea știe asta deja.
Karin Budrugeac este jurnalistă la SUB25.
Foto: Irina Munteanu