Alţi elevi, aceiaşi profesori <p> - <i>interviu cu Bogdana BURSUC </i>-

26 aprilie 2008   Tema săptămînii

V-aţi ocupat de fenomenul violenţei în şcoli. Sînteţi de părere că acest fenomen s-a agravat în ultima perioadă sau nu? Cred că e foarte important să nu uităm că violenţa a fost dintotdeauna. Dar acum poate că normele socio-culturale sînt de altă natură şi grila prin care privim fenomenele acestea e mult mai severă. De exemplu, înainte toţi părinţii îşi băteau copiii, acesta era principalul element de educaţie. Acum, cînd vedem astfel de fapte, deja ne oripilăm, deja chemăm protecţia copilului ş.a.m.d. Deci şi sensibilitatea noastră la acest fenomen a devenit mai mare şi ne poate influenţa estimările. În orice caz, violenţa are în prezent alte forme decît înainte. Există anumite tipuri de violenţă mai des întîlnite în relaţiile dintre copii? Un anumit gen foarte frecvent este violenţa verbală şi, mai mult decît atît, în formele ei subtile, de abuz emoţional. Este aşa-numitul fenomen de bullying, adică nimeni nu loveşte pe nimeni, nimeni nu jigneşte pe nimeni, dar sînt anumiţi copii în şcoli care au un statut superior faţă de ceilalţi, ei impun regulile, nu-i lasă pe ceilalţi să aibă acces la anumite beneficii sau la anumite structuri din şcoală. Sînt cazuri în care percep taxe de la ceilalţi, numai ca să-i lase să intre pe poarta şcolii. Îi terorizează fără să-i bată. Exact, lucrurile se petrec foarte curat, ca să zic aşa, dar de fapt apare aici un abuz emoţional foarte mare. Care ar fi cîteva dintre cauzele principale pentru care copiii se manifestă violent între ei? Depinde foarte mult de fiecare în parte. Sînt mai multe ipoteze. În primul rînd, orice comportament se menţine, dacă aduce nişte beneficii. Astfel de comportamente violente sau agresive între copii nu apar ca scop în sine. Y nu se comportă aşa pentru că vrea neapărat să-l bată pe X. Făcînd aşa însă, el obţine fie acces la ceva ce îşi doreşte, fie o imagine în ochii celorlalţi, fie un alt beneficiu. Ideea este însă că el învaţă că violenţa poate fi un instrument în obţinerea unor beneficii. Adică, el a văzut undeva modalitatea asta de a le obţine. Dacă ar fi văzut alt exemplu prin care să poată cîştiga aceste lucruri, poate că l-ar fi urmat. Dar deficitul de modele funcţionale creşte probabilitatea ca violenţa între copii să apară. O altă cauză pentru care apar asemenea comportamente ar putea fi problemele emoţionale ale copiilor. În prezent e un mare dezechilibru în modul în care sînt crescuţi copiii. Părinţii au mult mai puţin timp, calitatea timpului pe care-l petrec copiii nu e neapărat bună, sînt foarte mulţi părinţi care nici nu-şi mai cresc copiii, pleacă la muncă în străinătate şi-i lasă în seama bunicilor sau a rudelor... Iar copiii aceştia au nişte probleme emoţionale care se pot manifesta fie externalizat, adică prin asemenea comportamente agresive, fie internalizat, atunci cînd ei somatizează, au nişte boli fără o cauză organică, dureri fără cauză organică sau sînt deprimaţi. Dar asta ţine de fiecare caz în parte. De obicei la băieţi asemenea probleme emoţionale se manifestă mai degrabă externalizat, iar la fete, internalizat, pentru că modul în care cineva îşi exprimă emoţiile este normat cultural. La băieţi un comportament agresiv nu este taxat la fel de prompt cum este taxat la o fată. Şi atunci copiii învaţă să se exprime emoţional în mod diferit. Cum vedeţi relaţiile dintre elevi şi profesori? Presa a tot sesizat de-a lungul timpului diverse cazuri în care sau profesorii îi băteau pe elevi, sau chiar, în alte cazuri, elevii erau agresivi cu profesorii. Se poate vorbi de anumite schimbări în aceste raporturi, în ultima perioadă? Din păcate, aici situaţia a suportat o schimbare, dar nu aş spune că s-a ajuns la extrema cealaltă. Copiii de astăzi sînt foarte diferiţi de cei cu care mulţi profesori erau obişnuiţi. Şi pentru noii copii e nevoie de metode noi de disciplinare, pe care profesorii n-au avut şansa să le înveţe sau să le exerseze. Unii nici nu ştiu că există. Dificultatea este de a-i disciplina pe aceşti copii. Iar foarte multe dificultăţi pe care copiii le ridică sînt etichetate de profesori ca probleme, pentru că nu sînt conforme cu standardele lor. Este o diferenţă între generaţii. Criteriile după care un caz e înregistrat ca o problemă de disciplină sînt foarte subiective. De exemplu, un anumit profesor poate considera că are 10 asemenea probleme, iar un altul, mai conservator - să spunem - poate considera, în aceeaşi situaţie, că are 20 de probleme de disciplină. Şi dacă acest număr creşte, profesorul sau învăţătorul se simte responsabil şi încearcă să le rezolve prin metode tradiţionale: ridică vocea, aplică tot felul de pedepse (care nu sînt neapărat corporale). Dar aceste metode nu dau rezultate. Ele nu fac altceva decît să stopeze pe termen scurt un anumit comportament şi să ofere profesorului iluzia controlului. Nu rezolvă însă problema, ci tulbură relaţia profesor-elev, acesta din urmă se revoltă, devine răzbunător ş.a.m.d. Se creează astfel o spirală ascendentă la care fiecare contribuie, manifestîndu-se aşa cum poate. Profesorul, prin metode constrictive, cu pedepse nu neapărat corporale (dar cele necorporale sînt şi mai dureroase şi lasă nişte urme care nu trec ca o vînătaie), iar copiii încearcă şi ei metodele lor care, de multe ori, îi depăşesc într-adevăr pe domnii profesori rămaşi, din păcate, fără instrumente. ______________ Bogdana Bursuc este psiholog clinician. a consemnat Andrei MANOLESCU

Mai multe