Alte spitale, aceleaşi dureri

Sînt născut şi crescut la Cluj. Pot spune, recunoscător, că nu am probleme de sănătate care să mă transforme într-un abonat al instituţiilor de profil clujene, astfel încît mi-ar fi greu să vorbesc din perspectiva unui pacient. Dar lucrurile n-au stat aşa în trecut. La 7 ani, cu un şoc alergic la antibiotice, de voie, de nevoie, făceam cunoştinţă cu spitalul. Era o perioadă în care pielea mi se urzica de la aproape orice: praf, mîncare uscată pentru peşti, cireşe, chiar şi de la banala apă. Din asta a decurs o bronşită astmatiformă, suficient de tenace cît să mă chinuie pînă pe la 14 ani, să mă facă inapt pentru sport, dar şi pentru jucat "baba oarba" " colegii îmi spuneau pe faţă: "N-are rost să joci, că oricum te ghicim după respiraţie". În această calitate am descoperit şcoala clujeană de medicină. Am avut noroc să-l întîlnesc pe profesorul Jianu Butnariu, unul dintre maeştrii pediatriei clujene, care, printr-o muncă tenace, de ani la rînd, a făcut din epava care eram, un om întreg. L-am cunoscut pe profesorul Căpuşan, somitate a dermatologiei: era mereu un privilegiu să-l urmăreşti la lucru " mic, cu degetele galbene de nicotină, sudînd ţigară de la ţigară, într-un cabinet cît un salon, plin de dosare, tratate, foi de observaţii, pagini de manuscris redactate mărunt, echipamente medicale, toate într-o dezordine în care profesorul ştia permanent însă unde să găsească cel mai neînsemnat lucru, cu uşurinţa cu care găsea mereu cel mai potrivit tratament, pentru orice afecţiune. La dinţi mi-a umblat profesorul Dajbukat, probabil cel mai bun stomatolog al perioadei. Fire aparte, izbucnea mereu în accese de furie cînd descoperea cîte o cîrpăceală făcută cine ştie de cine în gura pacientului, şi "recitalurile" sale puteau fi comice pentru spectatori, dar mai puţin, poate, pentru cel din scaunul de tortură. Dar la profesorul Dajbukat orice lucrare era "proiectată să reziste, să reziste, să reziste", nu să te lase baltă după o lună, două. Iar primii paşi în viaţă i-am făcut asistat de doctorul Suruianu, un adevărat medic de familie, ca-n Citadela lui Cronin, o persoană la care puteai apela zi şi noapte, şi cu folos. Dar astea sînt amintiri din copilărie, dinaintea izbăvitoarei Revoluţii din decembrie şi a tot ce a urmat. Despre condiţiile spitaliceşti ale anilor ’80 ştie toată lumea. Azi am " din fericire, poate " mai puţine contacte cu domeniul. Din ele, din mărturii ale cunoscuţilor, din activitatea de jurnalist, desprind un tablou destul de ciudat. Sistemul e acelaşi în toată ţara, suferind de boala cronică a subfinanţării. Ca atare, o internare presupune aceleaşi probleme ca peste tot, inclusiv autodotarea cu unele articole medicale, precum pungi şi pamperşi pentru pacienţii cu incontinenţă, bisturie pentru biopsii, seringi de unică folosinţă etc. Şi la Cluj, ca peste tot, dacă ai o rudă internată, trebuie să "vorbeşti" cu sora, dar mereu cu portofelul aproape, ca să fii sigur că ruda internată n-o să fie tratată ca o grămadă de fier vechi la REMAT. Alta e însă marea problemă a pacientului din România. Comunitatea medicală nu se poate sustrage influenţelor societăţii. Dacă societatea e cinică, indiferentă, coruptă, brutală, superficială, dominată de pulsiuni feudale, medicina va lua acelaşi chip. De aceea, aici, ca pretutindeni în sistemul medical românesc, pacientul nu mai e o fiinţă cu un suflet ("cine ucide un om ucide o lume întreagă" " spune Talmudul), nu mai e creaţia făcută după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, ci un simplu cod de bare. O entitate apersonală, care " ghinion! " îţi vine pe cap şi trebuie procesată, căreia îi aplici nişte protocoale şi apoi cauţi o modalitate de a te descotorosi de ea. Oricine a trecut printr-un contact cu sistemul medical ştie că principala preocupare a celor din aceste instituţii este să scape de tine cum ar încerca să scape un tehnocrat de un indicator statistic negativ. În această depersonalizare, a-umanizare, tehnicizare a sănătăţii stă cheia multor rele din sistemul medical românesc. O boală urîtă, o boală (şi) a Clujului. Alexandru GRUIAN "Numa’ la spital şi la poliţie să nu ajungi...!" Procedura spune că primul drum îl faci la medicul de familie. M-am înfundat, deci, în scaun, în faţa doctoriţei mele de familie. În faţa uşii nu aştepta nimeni " oficial, îşi terminase programul, aşa încît nu aveam mustrări de conştiinţă. Nu ştia de ce eram acolo, probabil se aştepta să-i cer reţeta pe care mi-o dă cam o dată la două luni. Cabinetul arată bine; după ce medicilor li s-a permis să-l cumpere, a fost modernizat, aşa că pacienţii au parte de o ambianţă plăcută " mă rog, dacă boala nu e prea gravă, te uiţi şi la ambianţă, contează. Mi-am compus un zîmbet uşor perfid, răspunzînd unei priviri cam nedumerite. Nu venisem după reţetă, nu de data asta. I-am explicat pe scurt ce trebuie să fac " un articol la tema "Pacient în România". Mi s-a părut reprezentativă, deoarece are înscrişi cu 30% mai mulţi pacienţi faţă de medie. Dar nici despre pacienţii ei nu urma să fie vorba, ci chiar despre ea, în calitate de medic-pacient. "Da, normal, am fost şi sînt pacient" " mi-a spus. "În urmă cu ceva timp, chiar pentru o perioadă lungă, m-am internat în spital pentru un tratament de păstrare a sarcinii. Nu am fost şi nu sînt tratată preferenţial. Poate că, medic fiind, cel care mă consultă este mai grijuliu, gîndindu-se că sînt şi eu, cum s-ar spune, de meserie şi analizez altfel ceea ce îmi spune, un diagnostic, un tratament... Dar în rest nu am sesizat nici o diferenţă. M-au tratat cu destulă nepăsare foşti colegi, deveniţi mai apoi profesori universitari, m-au tratat cu solicitudine medici necunoscuţi, ţinînd chiar cont de ceea ce le sugerasem eu, ca medic. Dincolo de