Alte săli, aceleaşi emoţii
„Am fost aseară la film. Ce vreau să spun cu asta?“ Istoricii problemei (da, da, există oameni care cercetează ani în șir chestiunea, scriu cărți, devin profesori și fac cariere tot întrebîndu-se așa) sînt, în general, de acord că mersul la film în 2016 nu mai are multe în comun cu experiența similară din, să zicem, anii 1930-1950. Cel mai frapant semn al acestei mari schimbări este de ordin arhitectural. Nici în exterior, nici în interior, cinematografele care se construiesc astăzi nu mai seamănă cu cinematografele de altădată. Ornamentele, risipa de spațiu și tendința de a semăna cu sala de teatru din vremea în care filmul încerca să cîștige prestigiul teatrului nu se mai regăsesc în sălile de cinema construite azi. Sala de cinema nu mai are nevoie de prestigiul altei arte și nici de identitate estetică. De decenii bune, tendința este clară: contează doar filmul. Orice element care ar putea să-l distragă pe spectator de la film trebuie înlăturat. Dimpotrivă, orice element care accentuează experiența filmului, mergînd pînă la introducerea spectatorului în film, trebuie să fie prezent. Experiența cinematografului devine tot mai personală și mai intensă pe măsură ce își pierde dimensiunea socială. Mai nou, rețelele de cinematograf vor să recupereze și plăcerea de a socializa a spectatorilor fără, însă, să piardă ceva din performanța tehnologică uluitoare la care au ajuns. Sunetul, imaginea și ambianța sălii de proiecție vor urmări să personalizeze tot mai mult vizionarea, dar spațiile celelalte, serviciile și evenimentele – altele decît proiecțiile – sînt tentative de a reda mersului la film ceea ce, poate, a pierdut cu timpul. Sălile de cinema de astăzi au, și ele, poveștile lor. În fond, filmul emoționează, aprinde imaginația, zgîndăre sufletul și provoacă mintea și astăzi, așa cum o făcea și ieri. Sala de cinema a rămas un sanctuar al marilor emoții și, cînd se stinge lumina, magia se întîmplă și acum.
Ilustraţie de Ion BARBU