Alex, prieten drag
Anul acesta sînt opt ani de cînd nu te mai văd, iar în iunie ai fi împlinit 60 de ani, vîrsta pe care o voi avea eu peste două luni. Timpul trece, dar mie mi-e la fel de dor de tine. Îmi aduc aminte momentul în care ne-am cunoscut, în 1979, la Facultatea de Engleză din Pitar Moș. Mă uitam speriată pe liste, să văd dacă am intrat. Aveam 19 ani și abia sosisem de la Tîrgoviște. Te-ai prezentat, Alex. Șerban, și a fost simpatie la prima vedere. Am vorbit, ne-am îmbrățișat și mi-ai spus că ai senzația că vom deveni prieteni buni.
Mi-e dor de vocea ta, de mail-urile pe care mi le scriai, de urările de ziua mea, de călătoriile noastre la București, Cluj, Roma, Veneția, Napoli, Capalbio și alte locuri din Toscana pe care le adorai.
Îmi amintesc anii de facultate în care vorbeam în fiecare zi despre cinema, regizori, scriitori, programe de televiziune și de fiecare dată aveam ceva de învățat de la tine. Tu mi-ai făcut cadou prima mea carte de Julio Cortázar.
Cînd a murit John Lennon mi-ai spus să port doliu cel puțin o săptămînă, iar eu te-am ascultat. Nu pot uita restaurantul pe care l-ai descoperit pe Magheru și pe care l-ai numit „sediu“, unde mîncam spanac cu ouă în fiecare zi, iar tu rîdeai cu poftă cînd chelnerița striga: „Să mai meargă un spanac cu ouă!“.
Cînd nu mă descuram la examentul de Old English m-ai încurajat să merg înainte și mi-ai explicat ce nu înțelegeam. M-ai împins mereu dincolo de limitele mele și îmi spuneai că pot face orice dacă mă străduiesc. Mi-ai spus că pot să scriu articole de critică cinematografică, iar cînd am început m-ai lăudat și mi-ai spus că textele mele sînt „savuroase“.
Te-ai bucurat ca un frate cînd am început să scriu despre fotbal, tu care urai fotbalul (erai convins că un penalty se trage de la 9 metri) și citeai tot ce scriam, încercînd să-ți amintești schemele de joc și numele fotbaliștilor.
Cînd îmi spuneai că semăn cu Caroline de Monaco și cu Louise Fletcher mă bucuram nespus. Dar cînd ai venit prima dată acasă la mine, la Roma, și erai tînăr, slab și cu părul lung, tata ți-a spus că semeni cu o fetiță, iar tu te-ai supărat. Apoi ați devenit prieteni și la Campionatul Mondial de fotbal din 1994 ieșeați amîndoi pe terasă cu steagul Italiei și vă bucurați că vă felicitau vecinii. Cînd Italia a pierdut Cupa Mondială, m-ai îmbrățișat, pentru că plîngeam.
Cînd s-a născut fata mea, Giada, ai venit la Roma să o vezi și mi-ai spus că de obicei te deranjează copiii, dar nu a mea, care plînge muzical.
Cînd am fost prima dată împreună la Veneția, în 2000, eu și cu tine ne-am rătăcit imediat și eram convinși că primul canal întîlnit în cale era Canal Grande. Noroc cu Cristi care, în cinci minute, ne-a scos la liman și ne-a explicat orarul vaporașelor. Atunci mi-am dat seama că prietenul nostru Cristi înțelege totul, imediat.
La Veneția nu-ți plăceau nici căldura exagerată, nici ploile și spuneai în fiecare an „Cannes is hot, but Venice is not“, ceea ce mă enerva pentru că eu nu am fost niciodată la Cannes… Tot la Veneția te supărai pe mine că nu țineam minte scurtăturile descoperite de tine ca să ajungem repede de la Rialto la San Marco sau în Campo Santa Margherita, locul tău preferat în oraș. Mi-aduc aminte ultima zi petrecută împreună la Veneția, cînd nu ai vrut să mergi la Lido să vezi filme, ai rămas acasă ca să gătești pentru mine și pentru Cristi. Mi-e dor de tine la Veneția pe vaporaș și pe scări la Casinò, unde aveam loc de întîlnire.
Am fost de multe ori împreună la Capalbio, în Toscana, unde mergeai la petreceri îmbrăcat în alb și cu pălării à la Hermann Hesse. Odată m-ai „încurajat“ să fur două pahare și te-ai mirat că am reușit. Altă dată, tot în Toscana, am venit la tine la hotel să fac duș și te-ai certat cu proprietarul din cauza mea.
Îmi aduc aminte lecția de cinema pe care mi-ai ținut-o în metrou la Roma, despre Murnau, care spunea că „tot ceea ce nu intră în cadru nu există“.
Nu-ți plăcea Ken Loach, dar înțelegeai perfect de ce îmi place mie. Spuneai că sîntem prieteni pentru că la filme rîdem la aceleași poante. Vreau să mai mergem pe stradă ținîndu-ne de mînă și cîntînd „I’m singing in the rain“. Vreau să mergem la cofetărie, să plătești tu și să mai spui „E pe mine“. Vreau să fim studenți și să mai traducem „Brother brother but the cheese is on money“.
Mi-e dor de rîsul tău în sala de cinema și de dedicațiile de pe cărțile pe care mi le făceai cadou, de exemplu „Danei, de care mă leagă multă complicitate cinefilă nechibzuită“. Mi-e dor de cum zîmbeai cînd te alintau colegele la facultate. Vreau să mai stăm o dată la același hotel, în două camere vecine, ca să mai vorbim puțin despre filme și regizori. Vreau să mai mergem o dată la Napoli și să te mai îndrăgostești de Vezuviu.
Îmi pare rău că nu am mers cu tine la Cluj la Grădina Botanică, deși mă invitai mereu. În fiecare an, de ziua ta, pe 28 iunie, mă duc la Roma în cartierul tău preferat, Trastevere, și mănînc lasagne în cinstea ta. Apoi mă întorc acasă să revăd Vertigo, filmul tău preferat. Și, așa cum ți-am promis acum opt ani, de cîte ori intru într-o sală de cinema, las un scaun liber lîngă mine, pentru tine.
Dana Enulescu este critic de film.
Foto: Marius Chivu