Ale vieţii două feţe
Şahul și tablele sînt cele două fețe obișnuite ale unei table de joc. După cum așezi tabla, alegi una sau alta. Uneori, piesele de șah sînt cele care te încurcă la deschiderea tablei, așa cum spune o cunoscută vorbă, alteori pulurile și zarurile pentru table sînt date la o parte cu dispreț, în timp ce cutia e întoarsă cu pătratele albe și negre în sus. Se întîmplă însă și ca alegerea să fie o adevărată dilemă. Asta se petrece la nivelurile obișnuite, pentru că șahiștii profesioniști au suprafețe de joc numai pentru șah, după cum și cei care joacă table la nivel competițional (varianta oficială e backgammon) au suprafețe de joc dedicate exclusiv acestui joc. Dar noi vom considera, în acest Dosar, șahul și tablele drept cele două fețe reprezentative ale ideii de joc în general, tot așa cum le putem vedea în sens și mai larg ca fiind două fațete ale vieții. Pentru că fiecare din cele două reprezintă o lume. Una sobră, calculată, elitistă, cealaltă veselă, plină de riscuri, populară. Precum vinul și berea, așa cum scrie unul dintre colaboratorii noștri. Desigur, ni se poate aminti că există și multe alte jocuri și multe alte laturi ale vieții, dar aici ne vom rezuma doar la cele două. Ambele au o istorie lungă și complicată, care vine din antichitate, foarte asemănătoare cu cea a vinului și berii, dacă e să păstrăm comparația. Peste tot pe unde au ajuns, amîndouă au fost foarte mult jucate, de multe ori chiar pe stradă. La muzeul Ephesos din palatul Hofburg de la Viena se păstrează o piatră marcată pe care, în Imperiul Bizantin, se juca alea, un strămoș al jocului de table (inventat, se pare, de soldații greci care asediau Troia). Acea piatră de joc duce la ideea că alea se juca afară (pe caldarîm?), că era ceva public și popular. Ca și astăzi, de altfel. Despre istoria jocului de șah (care e însoțit și de o legendă foarte cunoscută) s-au păstrat, de asemenea, o mulțime de informații.
Dar, vorbind despre jocurile propriu-zise de astăzi, de la noi, probabil că nu mulți știu că dincolo de marea popularitate pe care o au tablele la nivel de amatori în țara noastră, în 1992, campionatul mondial de la Monte Carlo (acolo unde tablele sînt privite drept un joc cît se poate de rafinat) a fost cîștigat de un român, Ion Ressu, nepot al celebrului pictor Camil Ressu. La șah, după scăderea interesului și nivelului general în anii următori Revoluției (ceea ce s-a întîmplat cu mai toate sporturile de la noi), astăzi, cei de la federația de specialitate ne spun că se înregistrează un adevărat reviriment. Tot mai mulți copii învață șah, numărul cluburilor e în creștere și la fel și cel al performanțelor internaționale. Asta spre deosebire de ce se întîmplă în „zona șahiștilor“ din Cișmigiu, unde tocmai șahul a ajuns minoritar, nu atît în favoarea tablelor, cum s‑ar putea crede, cît în cea a jocului de rummy, care a devenit neașteptat de popular.
Mai departe, vă invit să deschideți Dosarul (pe oricare față a lui) pentru a descoperi mai multe.
Ilustraţie de Ion BARBU