Ale cui sunt datele noastre personale?
Noile tehnologii informaţionale – interconectivitatea prin Internet; bazele de date cu informaţii personale de natură financiară, medicală sau pur şi simplu intimă; răspîndirea camerelor de supraveghere în oraşe; programele de analiză a datelor (text, sunet şi imagini) folosite la identificarea şi urmărirea persoanelor – ridică probleme de tip nou, care nu pot fi abordate cu ajutorul conceptelor tradiţionale ale liberalismului, drepturile de proprietate şi protejarea spaţiului privat. Abordarea liberală uzuală, de la libertarianism şi pînă la liberalismul european, se bazează într-o bună măsură pe distincţia între spaţiul public şi spaţiul privat. După cum scrie Judith Shklar, „limitarea coerciţiei începe, cu toate că nu se termină, cu prohibiţia invadării spaţiului privat“ („Liberalism of Fear“). Limitarea coerciţiei nu se termină cu această prohibiţie, pentru că scopul liberal nu este de a avea dreptul să faci ce vrei doar la tine în dormitor, ci şi de a avea un spaţiu public cît mai tolerant. Dar, cu toate că nu este suficientă, prohibiţia invadării spaţiului privat este o condiţie necesară pentru menţinerea libertăţii individului.
Caracteristica noilor tehnologii este că sînt centrate pe informaţie şi nu pe lucruri şi acţiuni concrete. Distincţia public/privat este înlocuită cu distincţia public/secret. Problema derivă din faptul că oamenii se simt adeseori revoltaţi nu doar dacă li se face lor ceva ce nu le place, ci şi dacă află că anumite lucruri se întîmplă între alţi oameni. Ce se întîmplă atunci cînd cantităţi masive de informaţie devin deodată disponibile tuturor? Situaţia este complicată de faptul că distincţia între ceea ce te priveşte în mod legitim şi ceea ce nu ar trebui să fie treaba ta nu este de obicei foarte clară. Iată cîteva exemple:
În prezent, cam 90% dintre angajatorii din SUA caută pe Facebook profilurile potenţialilor angajaţi în vederea luării unei decizii; majoritatea celor care-şi caută slujbe nu consideră acest lucru legitim, însă nu e clar cine ar avea dreptate. Firmele de asigurări şi-ar dori să aibă acces la istoria medicală a clienţilor, iar în viitorul apropiat va fi posibilă inclusiv folosirea informaţiilor de natură genetică pentru a afla susceptibilitatea cuiva faţă de anumite boli. Dacă informaţiile medicale ar fi publice, efectul poate fi „nedrept“, în sensul că cineva se poate trezi că trebuie să plătească o rată disproporţionat de mare din cauza unui ghinion genetic. Însă industria asigurărilor ar funcţiona mai eficient, iar abilitatea industriei medicale de a descoperi noi medicamente personalizate ar creşte. (În paranteză fie spus, disponibilitatea publică a istoriilor medicale nu ar conduce în mod sigur la inechitate, pentru că poate exista un efect egalizator al faptului că există foarte multe boli şi toţi sîntem susceptibili la una sau alta.)
Costurile dictaturii scad
Camerele de supraveghere combinate cu sisteme de face recognition fac posibilă urmărirea permanentă. Acest lucru poate fi un coşmar dacă este folosit de guvern pentru a urmări opozanţii politic sau, pur şi simplu, personajele incomode. Evenimente de tristă amintire, precum Watergate sau, în context românesc, agresiunea poliţiei împotriva manifestanţilor anti-NATO, arată că nici statele democratice nu-s străine de asemenea tentaţii. Guvernele au posibilitatea de a urmări tot mai eficient opozanţii şi deci costurile dictaturii scad. Această problemă este evident accentuată în ţările care sînt deja dictaturi. Pe de altă parte, există şi argumentul că omniprezenţa camerelor de supraveghere ajută la diminuarea infracţiunilor şi terorismului. Autori precum David Brin susţin că singura soluţie liberală la răspîndirea inevitabilă a camerelor de supraveghere este ca ele să devină accesibile oricui, şi nu doar poliţiei, astfel încît poliţia să poată fi urmărită la rîndul ei, iar cetăţenii cu simţ civic să poată contribui la depistarea infractorilor. Astfel, s-ar crea ceea ce Brin a numit „societatea transparentă“, nu neapărat o situaţie ideală, dar mai bună decît cea în care doar guvernul ne urmăreşte.
Este util să vedem ce rol joacă distincţia public/secret în viaţa noastră. Ipoteza mea este că ea are rolul de a permite managementul identităţii individuale. Oamenii au diferite identităţi în diferite contexte, se supun la diferite forme de autocenzură de la un context la altul. De ce greşesc angajatorii care se uită pe Facebook? Autocenzura cuiva într-un context oficial sau de birou este de cu totul altă natură decît cea de la o petrecere. Dar dacă diminuarea distincţiei public/secret duce la posibilitatea unor asemenea confuzii, ea va favoriza maximizarea autocenzurii în toate contextele, iar oamenii ar fi limitaţi considerabil în exprimarea şi, implicit, în formarea identităţii lor. (Vagul aer ipocrit al petrecerilor corporatiste sau al excursiilor de team-building se datorează aceluiaşi motiv.)
Există două abordări corelate pentru protejarea anumitor date. Prima este encriptarea, iar a doua copyright-ul. După cum remarcă Paul Ohm în Broken Promises of Privacy: Responding to the Surprising Failure of Anonymization, problema cu encriptarea este că metodele sînt atît de nesigure încît o firmă nu poate promite cu bună credinţă că va păstra secrete datele personale. Mai mult, din cauza Internetului, odată ce este „spartă“ o bază de date, informaţiile sînt copiate în multe locuri şi nu pot fi re-secretizate. O soluţie propusă la această dilemă este utilizarea ideii de copyright: chiar dacă datele nu pot fi menţinute secrete, poate fi făcută ilegală utilizarea lor (e.g. firmele de asigurări, chiar dacă ar cunoaşte istoriile medicale, să nu aibă voie să le folosească). Fiecare are copyright asupra informaţiilor sale private (financiare, medicale etc.). James Grimmelmann observă că vorbim de „copyright“ cînd ne referim la mulţi care încalcă „proprietatea intelectuală“ a cîtorva entităţi, dar de „date personale“ cînd ne referim la cîteva entităţi care încalcă „dreptul la intimitate“ al multora. Însă, în realitate, este vorba despre acelaşi concept de proprietate asupra unor informaţii. Din păcate, ansamblul instituţional al copyright-ului este foarte prost adaptat la realitatea Internetului şi, cel puţin în forma actuală, este subminat de noile dezvoltări tehnologice. Pare deci puţin paradoxală propunerea de a rezolva prin copyright o problemă generată de Internet.
Vlad Tarko este coordonator de programe la Centrul de Analiză și Dezvoltare Instituțională.