Alba-neagra străinătate

În spațiul cultural românesc, „străinătate” este unul dintre cuvintele cu cea mai intensă polarizare semantică. „Străinătatea” este și rai și iad, și înger și demon, și speranță și deznădejde. Radicalei polarizări i se adaugă o enormă versatilitate a termenului. „Străinătatea” își schimbă fețele, luminoase și sumbre, cu iuțeala haotică a jocului de-a „alba-neagra”.

Pînă pe la sfîrșitul veacului al XVIII-lea, „străinătatea” și „străinul” funcționează aproape numai în registru negativ: cea dintîi, asociată cu bejenia, cu exilul, cu cătănia, cu „înstrăinarea” forțată de un destin vitreg. Totodată, de acolo vine „străinul”, cel însemnat cu stigmatele alterității, îmbrăcînd nenumăratele chipuri ale amenințării: lăcomia turcului, fudulia leahului, cruzimea tătarului, meschinăria evreului, grosolănia rusului – toată panoplia de stereotipuri incriminante pe care un ev de mijloc revărsat mult peste margini le suie peste pragul modernității românești. Însă chiar și aici există și un revers. Unii l-au exploatat cu fervoare, clamînd ospitalitatea – față de străini, nu? – ca una dintre trăsăturile definitorii pentru români.

Cum poți fi, așadar, un xenofob ospitalier? Se vede că poți. Pe la sfîrșitul liceului și în vremea studenției îmi făcusem obiceiul să colind prin cele mai nebănuite cotloane cu un mijloc de transport foarte îndrăgit la vremea respectivă: autostopul.

Împreună cu prietena mea, ne postam în zori pe la Fîntîna Miorița, la ieșirea în DN1. Nu eram mofturoși: mergeam încotro erau dispuși să ne ducă cei care opreau să ne ia. Odată am ajuns la Hațeg. Am mers la autogară. Erau afișate tot soiul de curse locale, către destinații necunoscute nouă. Am ales Rîu de Mori – suna frumos. Am fost singurii care au coborît acolo. Am luat-o pe ulița satului, cu rucsacurile în spinare, întrebînd pe la porți. Nu a trebuit să mergem mult. Ne-am oploșit la casa unor gospodari mai în vîrstă, cu al căror fiu, brigadier silvic, am colindat toate pădurile din jur, în căutare de fragi, hribi și căprioare. Cred că am stat aproape o săptămînă la gazdele noastre improvizate, care ne țineau ca pe palme, oferindu-ne toate bunătățile de mîncare și de băutură și insistînd în permanență să mai rămînem la ei. De prisos să mai spun că nu au vrut să ne ia nici un ban.

Fusesem, oare, primii călători care poposiseră în Rîu de Mori de cînd se știau sătenii? Însă logica ospitalității ținea de altceva decît de curiozitatea față de insolit. Aveam să înțeleg asta, după multe alte situații similare, întîmplător, în vreme ce ascultam slujba de Înviere. E acolo o parte în care preotul cheamă enoriașii la rugăciune, pentru apărătorii credinței, pe de o parte – între care, deloc surprinzător, și mai-marii puterii politice –, și cei năpăstuiți și amenințați, pe de cealaltă parte. Pentru aceștia, una dintre psalmodieri sună cam așa: „Pentru cei care călătoresc, pe apă, în aer și pe uscat, Domnului să ne rugăm!”. O contemporaneizare a unei mentalități mai vechi, potrivit căreia călătorul este în permanență expus primejdiei și, ca atare, în nevoie de sprijin, de empatie și de solidaritate.

Atenție, însă! Ospitalitatea implică o condiție de tranziență a contactului cu străinul, în calitatea lui de călător. Intrarea în modernitate înseamnă, pentru români, între altele, modificarea perspectivei tradiționale, cea a „oaspetelui” sedentar, prin aportul pe care îl aduce experiența celuilalt, a călătorului dornic de explorare.

Secolul al XIX-lea românesc este fundamental marcat de disputa dintre ceea ce s-a chemat „xenomanie”, pe de o parte, și „xenofobie”, pe de cealaltă parte, de „xenomahia” dintre străinătatea pilduitoare – „Ex occidente lux!”, lumina vine din Occident – și cea vătămătoare – „Cine-a îndrăgit străinii / Mînca-i-ar inima câinii!”, cum sună, cu apăsată violență, avertisementul eminescian. Are însă această polarizare, recognoscibilă și în zilele noastre în climatul cultural autohton, un specific local? În fond, întreaga arhitectură a Uniunii Europene, căreia românii i-au dăruit încrederea într-o „străinătate” favorabilă, e înălțată pe echilibrul foarte fragil între segmentele „eurofile” și cele „eurofobe” – mai elegant denumite „eurosceptice” – ale populației. Versatilitatea percepțiilor transnaționale a fost demonstrată cu brio de către Brexit.

Cred însă că, pe flancul estic și sud-estic, o serie de experiențe datorate regimurilor comuniste și-au pus o amprentă particulară asupra relației cu „străinătatea”. Recenta tevatură iscată de către „Nole” spune multe în privința asta: opoziției dintre vacciniști și antivaxxeri, campionul sîrb, familia lui, oficialii conaționali i-au anexat pe dată o a doua, cea dintre victimele sîrbe și opresorii străini, reactivînd o mai veche polarizare comunistă Vest versus Est. Comutări de perspectivă de tipul ăsta pot irumpe oricînd și în România. De fapt, atît Serbia, cît și țara noastră au fost precedate deja de exemplele Ungariei și Poloniei.

Pentru regimul comunist din România, „Fie pîinea cît de rea / Tot mai bine-n țara mea”, faimoasele versuri din poezia „Cîntecul străinătății” a lui George Crețeanu (1829-1887), au convenit de minune ca slogan ideologic, mai ales după ce regimul și-a dovedit incapacitatea de a livra populației o alimentație cît de cît decentă. Cine ar fi putut însă crede că acest „mitem” va putea fi convertit, după căderea comunismului, în la fel de celebrul slogan „N-ai mîncat salam cu soia”, pentru a exprima refuzul românilor de a accepta repatrierea conaționalilor plecați din țară în timpul prigoanei totalitare? (În treacăt fie spus, nu mică mi-a fost mirarea să constat, în anii în care am fost lector, respectiv profesor invitat la Universitatea din Viena, că salamul cu soia era, pe piața austriacă, mai degrabă un produs de lux din categoria „bio”, sensibil mai scump decît salamurile obișnuite.).

Pentru mine, ca trăitor a circa ½ din viața mea de pînă acum în comunism, „străinătatea” a fost impregnată de o tensiune similară între atracție și respingere, între aspirație și dezamăgire. Slavă Domnului, am avut norocul să pot ține acest balans într-un echilibru suportabil. Îmi amintesc, de pildă, cum, la începutul anilor ’90, avînd o subvenție generoasă pentru studii de o lună în străinătate din partea Colegiului Noua Europă, am decis ca, plasînd în centrul șederii mele Universitatea Liberă din Amsterdam, să fac, cu un bilet de tren circular, un periplu prin Ungaria, Austria, Germania, Belgia, Olanda, Anglia, Franța și retur, presărat cu numeroase opriri pentru conferințe sau întîlniri cu prietenii resfirați prin toate colțurile Europei. Aviditatea de a recupera o lungă perioadă de izolare își spunea cuvîntul pentru insul care își tîra bagajele de la o gară la alta, zornăind în buzunare forinți, șilingi, mărci, guldeni, lire sterline, franci francezi sau belgieni. Asta mi-a rămas imprimat în minte, de atunci, ca imagine simptomatică a „străinătății”: gestul de a scoate din buzunar, la vreun magazin oarecare, în fața vînzătoarei, un pumn de mărunțiș cît se poate de cosmopolit, rugînd-o să-și aleagă ce îi trebuia.

Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, Universitatea din București.

Foto: Universitatea din Viena (wikimedia commons)