Albă ca Zăpada şi pîine cu zahăr

Mi-e foame chiar în momentul în care scriu acest text și, pentru prima dată, asta pare să fie în avantajul meu. Nu e bine să mergi la supermarket înfometat, dar e bine să scrii despre mîncare cu glicemia mică. O să mă las, așadar, pur și simplu chinuită de amintiri, fără prea multe introduceri. De amintiri bune. Paradoxal, deşi comunismul a însemnat „foame şi privaţiune“, nu cunosc altă perioadă din viaţa mea în care să fi mîncat mai bine şi cu mai mare bucurie. Nimic nu e azi mai bun ca mîncarea de atunci, trecută obligatoriu prin mîinile mamei și ale bunicii. Amintirilor, dans!

Pîinea înmuiată în mîncare: Cînd făcea tocăniţă sau mîncare de vinete, iar eu tropăiam pe lîngă ea, zbierînd că mi-e foame şi refuzînd să mai aştept momentul oficial al mesei, mamaie obişnuia să-mi închidă gura cu o felie de pîine înmuiată în mîncare. Scufunda pentru o secundă-două felia în zeama roşie, clocotindă, şi mi-o dădea să plec cu ea la joacă. Doamne! Era atît de bună încît, uneori, mă întorceam după a doua şi a treia felie. Odată, am cerut pentru toată ceata de copii cu care mă jucam.

Scovergile: Sînt tradiţionale în sud. Moldovenii se uită cruciş cînd aud de ele, cam cum mă uitam eu, în copilărie, cînd citeam despre harbuz în La Medeleni şi habar n-aveam ce e. Spre deosebire de gogoşi, care-s din aluat dulce de cozonac, scovergile sînt din aluat de pîine. Sînt mari, cît clătitele, şi se mănîncă fie cu brînză şi usturoi, fie simple, fie cu zahăr sau gem. În Teleorman, la brînză şi usturoi se adaugă zeamă de varză. Am o prietenă care știe să le facă. În zilele în care încinge ceaunul, mă așez față cu cîte o scoveargă aurie, o privesc în ochi și îi spun: „Scoveargo, știu că mîine o să îmi fie rău de la mujdeiul de usturoi, dar tot o să te mănînc!“

Gogoşile: Nu există o definiţie mai frumoasă a cuvîntului „cămin“ decît mirosul de gogoşi. Gogoşile, aşa cum le făceau mama şi bunica mea (şi le mai face azi, rar, doar mama), nu sînt lunguieţe sau cu gaură-n mijloc, ca acelea de cumpărat, şi nici nu conţin umpluturi. Sînt simple, perfect rotunde şi umflate, umflate, umflate. Vărul meu aşa le şi spunea, cînd era mititel: „Mamaie, ne faci umflate?“ Sînt mai mari, dacă sînt tăiate cu cana, şi mai mici, dacă sînt tăiate cu paharul, sînt prăjite în ulei mult, scoase din cratiţa încinsă cu andreaua şi se mănîncă ori pudrate cu zahăr, ori cu diverse dulceţuri.

Pîinea de la brutărie: După-amiezile lunii lui Cuptor, într-un sat de cîmpie, pot fi convingătoare „demo“-uri pentru iad. Cel puţin asta era convingerea mea, în zilele în care mamaie îmi punea în mînă o sacoşă şi mă expedia la brutărie. Era în celălalt capăt al satului, chiar peste drum de cimitir, iar drumul pînă acolo era o călătorie îngrozitoare prin arşiţă şi praf. Praf d-ăla, de ţară, care îţi ajunge pînă la glezne, şi arşiţă de-aia atroce, de Bărăgan, care îţi încinge creierul şi îţi usucă buzele. La brutărie, începea ceva şi mai groaznic: aşteptarea la o coadă imensă, care mergea ce mergea, după care se oprea, pentru că… „S-a terminat, aşteptaţi următorul cuptor!“ „Următorul cuptor“ era disponibil de-abia după vreo oră şi doar în zilele norocoase era finalul coşmarului. De cele mai multe ori, mai stăteam încă o oră, să mai iasă unul. La capătul celor două ore de sleială psihică, distrusă de căldură, de foame şi de mirosul înnebunitor de cocă coaptă, mă dregeam, pe drumul spre casă, cu pîine fierbinte, ruptă pe pipăitelea din sacoşa eco de pînză grosolană, trasă la maşină de Mama Tuşa, o verişoară de-ale lui tataie. Drumul pînă la brutărie şi aşteptarea fuseseră un „demo“ pentru iad, dar pîinea perfectă, cu coaja groasă și miezul parfumat, mîncată în amurg, era „teaser“ pentru rai.

Salata orientală: Cartofi, ou, măsline, ceapă, ulei, oţet, sare, piper. N-o să mă credeţi, dar e una dintre fanteziile alimentare care mă bîntuie periodic. De vreun an, tot mi-e dor iar de salata orientală. Nu am trecut la fapte, fiindcă mi e teamă că, după aia, o să o uit din nou. Îmi place să-mi fie poftă și dor. E genul ăla de bucurie pe care mi-o tot amîn, ca să nu redevină istorie, cum a fost pînă să reînceapă să-mi bîntuie gîndurile. Vreau să am salata orientală în faţă, în viitor, nu în trecut și nici măcar în prezent. Viitorul sună a salată orientală.

Salata de roşii: Pe-asta nu pot s-o mai ţin blocată în viitor, pentru că nu mai există roşii. Roşiile uriașe, deformate şi strîmbe, roşiile alungite cu moţ, roşiile galbene, roşiile portocalii, roşiile roşii, roşiile roz, toate de o dulceaţă nemaipomenită și cu gust de… roșii, sînt şi vor rămîne amintire. Nu mai există, pur şi simplu. Nici măcar în grădina bunicului meu, care, deşi a sărit de 85 și se clatină pe picioare ca Bambi, se încăpăţînează să facă pe agricultorul. Li s-a pierdut urma şi sămînţa, nu ştiu ce s-a întîmplat, dar nu mai există. Mai mănînc şi azi, în neştire, vara, salată de roşii cu brînză, dar nu e decît o minciună pe care am decis să o cultiv, pentru că e genul de minciună care nu face rău nimănui. În definitiv, alţii se mint o viaţă-ntreagă că sînt fericiţi. De ce nu m-aş minţi şi eu că mai există salată de roşii?

Pepene roşu cu pîine: În afară de mine şi de cei din familia mea, nu mai cunosc oameni care să mănînce pepenele roşu cu pîine. Eu am învăţat de la mamaie şi mi se pare o combinaţie delicioasă. Rareori mi-o permit, fiindcă, na, pîinea dăunează grav siluetei, însă mi-o păstrez cu grijă în albumul cu amintiri mîncăcioase, îngălbenite de vreme.

Prăjitura „Albă ca Zăpada“: O ştiţi cu siguranţă, toate mamele şi bunicile o făceau. E cea mai simplă prăjitură cu cremă din lume. Foi albe, lipite cu cremă albă de lapte şi ceva zeamă şi coajă de lămîie răspîndite ici-colo. Pentru mine e prima şi cea mai mare iubire dulce. Îi tastez, uneori, numele pe Google, doar ca s-o văd în poze, pe diverse site-uri de reţete. M-a bătut de multe ori gîndul să o fac cu mîna mea, dar nu cred că voi trece vreodată la fapte. Pentru că ştiu că n o să fie la fel, așa cum eu nu mai sînt la fel. Albă ca Zăpada era prăjitura lui mamaie, iar mamaie nu mai face astăzi prăjituri și nu mă mai recunoaște.

Mai sînt multe amintiri: mîncarea de cartofi chioară, cu afumătură sau cu parizer, supa cu găluşti, salamul de biscuiţi, frigănelele, biscuiţii fragezi (făcuţi cu untură şi modelaţi cumva, cu ajutorul maşinii de tocat carne), nucile (prăjituri în formă de nucă, umplute cu o cremă cu rom), sărăţelele, crema de zahăr ars, plăcintele cu brînză, mere şi dovleac, salata de boeuf, salata de vinete, chifteluţele de dovlecei, şniţelele (din carne sau parizer), crenvurştii cu muştar, smîntîna cu pîine (nu cred că mai mănîncă nimeni smîntînă doar cu pîine n ziua de azi), mîncăricile de fasole verde sau de mazăre și cîte și mai cîte.

Mai e și pîinea înmuiată în apă şi tăvălită apoi prin zahăr tos. Mi-o mai dădea tot bunica, atunci cînd ceream dulce şi n-avea altceva la îndemînă. Era precum copilăria noastră comunistă pîinea asta cu zahăr: săracă, simplă, bună și de neuitat. 

Simona Tache este jurnalistă şi scriitoare. O găsiţi şi pe blog-ul www.simonatache.ro.